Apariţia, la sfîrşitul anului trecut, a primelor două volume (literele A-B şi C-D) ale Dicţionarului General al Literaturii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2004) editat de Academia Română (iniţiator şi coordonator general Eugen Simion) nu a stîrnit un interes critic pe măsura demersului. Deşi nici nu se poate spune că nu a beneficiat de comentarii în detaliu sau de articole bine tensionate. Spuneam în alt loc că din cauza numărului extins de colaboratori (aprox. 150), puţini critici şi istorici literari din interior au avut îndrăzneala şi interesul (cu excepţia cîtorva ,rebeli": Dan C. Mihăilescu, Nicolae Florescu sau Mircea Popa) să critice dicţionarul. Atît cît a fost, receptarea ne poate da însă o imagine concludentă despre meritele şi neajunsurile acestor prime două volume.

Părerea generală a fost că DGLR a beneficiat din plin de precedenţa celorlalte două dicţionare importante de acest gen: Dicţionarul scriitorilor români coordonat de clujenii Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (a cărui informaţie se oprea în 1989) şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, un prim volum elaborat de Institutul ,Al. Philippide" din Iaşi, plus altele specializate numai pe un sector anume (Enciclopedia exilului literar românesc realizată de Florin Manolescu, Dicţionarul etnologilor români al lui Iordan Datcu sau Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990 alcătuit de Ion Hangiu ş.a.), dicţionare pe care le valorifică şi încearcă să le şi aducă la zi, depăşindu-le, în acelaşi timp, în intenţii şi în acoperirea literaturii române (,anvergura cuprinderii informaţiilor, atît pe verticala istoriei, cît şi pe orizontala geografiei" - Ion Simuţ, în Dilema veche, nr. 90/2005), ca varietate a profesiunilor scrisului, a speciilor şi genurilor literare, precum şi a instituţiilor. Pentru prima dată, s-a remarcat, un dicţionar de acest fe