Cît ai ţine-o de bine în mînă, literatura e, de felu-i, destul de jucăuşă. Şi, de-o vreme-ncoa, ,meteahna" asta este, pentru scrierile semnate de autori români, tot (mă rog, poate că exagerez...) ce le dorim. Să ,iasă", adică să circule, să prindă la public fel de fel, să fie, la urma urmei, citite, în cercuri (largi) unde nu se-mpiedică lumea de etern suspectatele ,influenţe". Problema bunului de export, în sens larg - fiindcă începe să fie un subiect de discuţie, chiar dacă nelipsiţii cronicari de mondenităţi literare au dezavuat, pentru ea, un întreg festival - e întoarsă pe toate părţile (care sînt două - a criticilor şi a scriitorilor) într-o pereche de numere succesive ale SUPLIMENTULUI DE CULTUR|, sub titlul (de grupaj) Literatura fără viză. În primul dintre ele, 45, din 1-7 octombrie 2005, scriu Ion Simuţ, Luminiţa Marcu, Gabriela Gavril, Costi Rogozanu, Doris Mironescu, Tania Radu şi Ion Bogdan Lefter.

Literatura română, spune şapoul Emiliei Chiscop, nu merge la export. Aşadar, ce ,strică" şi cum scăpăm de ,timiditate", au de răspuns criticii participanţi la dezbatere. Consens, în părţile esenţiale. Anume: ,Carenţa epicului ar fi principala defecţiune, pentru că în romanele noastre nu prea se întîmplă mare lucru. Prozatorii noştri trebuie să înveţe naraţiunea şi narativitatea, după Graham Greene de exemplu, pe care l-am mai pomenit." (Ion Simuţ). În continuare-continuitate, Luminiţa Marcu, comparînd la rentrée (după Lire) cu ,noutăţile" noastre: ,Mi-am dat seama încă o dată cît de important e să poţi povesti un roman şi cît de puţine romane de la noi se pot povesti.ş...ţ În schimb, ce găsim în romanele româneşti aflate acum în librării? În general, în majoritatea dintre ele, găsim un discurs autosuficient, strîns legat de obsesii personale, un discurs de multe ori lăsat jemanfichistic sub formă de notaţii de jurnal, dezlînate, poetice, or