Opere ca ale lui Eminescu, Arghezi sau Sadoveanu nu le citim de două ori integral în aceeaşi viaţă. Nici nu mă gândesc la Iorga, pe care nu cred că l-a citit cineva vreodată integral, în afară, probabil, de Barbu Theodorescu, biograful şi bibliograful lui. Nu vorbesc de alte exemple, mai copleşitoare, din literatura universală. Cel mai adesea, marii scriitori cu opere greu comensurabile beneficiază de eseuri interpretative limitate la anumite aspecte. Nu există, după ştiinţa mea, cazuri în care un critic să recitească integral opera unui mare scriitor dintre cei pomeniţi, iar relectura să se soldeze cu o nouă carte. Dumitru Micu e o excepţie de la această regulă. A publicat în 1965 o monografie Arghezi de tip tradiţional, Opera lui Tudor Arghezi, în 422 de pagini, şi a revenit asupra aceluiaşi subiect după patruzeci de ani, în 2004, cu acelaşi proiect al lecturii integrale, într-un fel de eseu monografic, intitulat simplu Arghezi, desfăşurat pe 434 de pagini, deci de proporţii similare. E o performanţă inegalabilă: două lecturi integrale ale operei argheziene, soldate cu două cărţi de sinteză, foarte diferite. Cea de-a doua nu e o simplă reeditare a celei dintâi. Ar fi fost prea la îndemână şi complet neinteresant.

Arghezi din 2004 al lui Dumitru Micu e o rescriere a cărţii din 1965, cu o reorganizare a ideilor şi o reformulare a interpretărilor, sensibil diferite. Nici o frază nu a fost translată identic, secvenţele exegetice au fost reasamblate după alte idei organizatoare. În 2004 poezia este discutată separat de proză (deşi nu aceasta este cea mai importantă modificare), pe când în 1965 capitolele despre un sector sau altul al creaţiei se succedau cronologic. Printre secvenţele despre poezie erau intercalate în 1965 capitolele despre pamfletar şi romancier. În 2004, prozei îi este rezervată ultima treime a cărţii. Dar viziunea de istorie literar