Deşi am sugerat-o de mai multe ori pînă acum, n-am spus-o niciodată pe şleau: Paula Ribariu este extraterestră! Primul şi cel mai la îndemînă argument, unul de natură somatică, este starea ei de agregare bizară, care o face translucidă, iar dacă eşti cumva mai grăbit, şi ea îţi iese în cale, incapabilă de cea mai firavă precauţie, aşa cum se întîmplă deseori să o facă în spaţiul public, rişti să o zdrobeşti fără să lase nici o urmă vizibilă, în afara unei pulberi sidefii, un fel de polen selenar, care ţi-ar rămîne, eventual, o vreme, pe haine. În al doilea rînd, ea funcţionează în cu totul alţi parametri decît aborigenii tipici, probabil în virtutea unei programări abisale şi irevocabile, şi crede, aşa, de una singură, că lumea se coagulează în jurul unor principii, că în măruntaiele ei palpită încă, abia ascuns privirilor vulgare, un inalterabil zăcămînt paradisiac, gata oricînd să reinstaureze în fapt ordinea şi frumuseţea dintîi. În al treilea rînd, ea este convinsă că oamenii sunt cu totul altceva decît simple carcase ambulante, că ei au nelinişti, frămîntări, aspiraţii, că tînjesc după înalte valori morale şi că sunt incapabili să trăiască altfel decît într-o comuniune adîncă şi indestructibilă. În al patrulea, al cincilea, al etc., etc? rînd, Paula Ribariu nu are nici o îndoială că adevărata existenţă este aceea a spiritului, că funcţia majoră a acestuia este interogaţia căreia i se răspunde prin fapte, că arta este un regulator al existenţei şi un argument decisiv în negocierea cu eternitatea, că fiinţa noastră nu este pasageră şi că esenţa ei nu este alterabilă. Şi pentru a susţine toate astea, ea şi-a dezvoltat atît de utila funcţie a ubicuităţii şi, conform proiectului, instrumentează totul: merge la atelier, trezeşte conştiinţe, activează memoria, provoacă imagini, încheagă discursuri de forme, îşi animă colegii, dă telefoane, scrie, îşi plastifiază r