Cu exceptia spectacolului Sorry, ati jucat in toate montarile romanesti ale lui Yuriy Kordonskyi, de fiecare data in roluri memorabile. Relatia pe care-o aveti cu el e rarissima in teatrul de la noi.
Nu cred ca e rarissima, e o relatie care se infiripa intre un actor si un regizor care au in comun niste concepte, niste idei, despre teatru in general. Iar Kordonskyi m-a cucerit prin realismul pe care-l propune in lucrul cu actorul, prin siguranta lui; e un om calm, care stie ce are de facut – noi inotam in gol, dar stim ca el e la cirma.
La Casatoria, dar mai ales la Inima de ciine am intrat in panica la un moment dat, mi se parea ca merg prin hatisuri, nu vedeam rolul. La Inima... s-a si intirziat destul de mult din cauza problemelor tehnice ale spectacolului (de fapt, din cauza comoditatii sindicale, a deprofesionalizarii personalului de scena, care nu numai ca nu stie, dar nici nu iubeste teatrul), faceam doar treceri de lumini si nu mai repetam deloc. Yuriy m-a linistit. Pina la urma a iesit cum trebuia, dar a fost foarte greu, s-au asezat lucrurile abia la primele spectacole – care au fost, de fapt, si primele snururi.
Intr-adevar, exista o afinitate speciala intre noi; se vorbeste acum despre actori-fetis – ei bine, sint bucuros sa fiu actorul-fetis al lui Kordonskyi.
Profesorul Preobrajenski nu e, in interpretarea dvs., omul de stiinta rece si rational din nuvela lui Bulgakov, e mai degraba un boem.
E propunerea de personaj a lui Yuriy – un savant distrat, zapacit, care fredoneaza tot timpul. Cinta tot timpul – serenada lui Don Juan, Celeste Aida...
Lumea lui e cea a Aidei (scena operatiei e populata la propriu de personaje din opera lui Verdi), nu a lui Schwonder.
Nici nu mi-a trecut prin cap c-ar face parte din lumea lui Schwonder. Lumea asta il agreseaza, il intriga si-l sperie. Are un univers al lui,
