Diplomele româneşti sînt recunoscute în străinătate numai după onduleurile de pe margine. Mai sînt - ce e drept - vestite şi pentru dimensiunile lor nestandardizate care dau bătăi de cap tuturor, cînd vine vorba de îndosariere. Dar atît. Cu toate că, pe de o parte, între România şi cîteva ţări europene (Ungaria, Moldova, Slovacia, Bulgaria, Ucraina, Federaţia Rusă şi Georgia) există acorduri şi convenţii în ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a studiilor, pe de altă parte, avem la activ un număr impresionant de facultăţi particulare, dintre care multe neacreditate, dar care toate emit, fără probleme şi pe bandă rulantă, diplome. Cum, între timp, au apărut şi cîteva scandaluri cu acte falsificate, diplome fără acoperire, una peste alta au dus la consolidarea scepticismului străin faţă de valabilitatea cartonului ondulat. Aşa că, dacă pleci în străinătate cu facultatea terminată aici şi cu actul doveditor în buzunar, ştii la ce să te aştepţi: ori te respecializezi pe acelaşi domeniu (adică alţi ani de studiu, alte examene din aceeaşi materie), pentru a primi şi patalamaua ţării respective, ori cauţi altă specializare. În ambele cazuri, o iei de la zero. Dar astea sînt deja lucruri cunoscute. Ce nu se prea cunoaşte însă este că acelaşi lucru se întîmplă şi viceversa. Adică în România. Pentru că, dacă te întorci în ţară cu o diplomă străină la activ şi vrei să te angajezi în sectorul de stat, trebuie să o echivalezi la CNRED (Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor). Altfel nu se poate. La Centru se depune un dosar care este examinat de o comisie de specialişti. Aceştia recomandă fie recunoaşterea automată, fie susţinerea unor examene de diferenţă. Pe ce criterii? Asta nu o ştiu decît cei 27 aleşi în Consiliul de evaluare. Încercînd o abordare oficială a Consiliului, m-am lovit de o opacitate totală. Timp de o lună am fost purtată de la interior