Cu permisiunea dumneavoastră vă propun un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă că aveţi 13-14 ani, sînteţi din Bucureşti, născut din părinţi sirieni, şi vă cade în mînă un articol dintr-o publicaţie românească de prestigiu în care citiţi, printre rînduri: în maximum două decenii, fraţii şi verii dumneavoastră vor pune bombe în metroul oraşului în care trăiţi, pentru simplul motiv că preferă, mămăligii, tamouleh. Cum aţi reacţiona? Oare nu sînt astfel de atitudini sau scrieri cele care seamănă seminţele sentimentului de marginalizare sau respingere şi care contribuie la (dacă nu chiar declanşează) trasarea unei traiectorii de viaţă ce poate duce la violenţă - spaţiul de unde limbajul este exilat? Articolul de faţă nu îşi doreşte să răspundă la aceste întrebări ce pot fi confundate şi cu un fel de căutare oarbă a cauzelor unor acţiuni condamnabile, ci atrage atenţia asupra unui fapt simplu: nu întregul Occident, nu toate ţările europene care găzduiesc populaţii musulmane importante (în Uniune sau nu) sînt ameninţate de terorism. România este într-adevăr o ţară care nu a cunoscut o istorie a migraţiei moderne - dar care se află în zonele limitrofe ale vechilor imperii Otoman şi Austro-Ungar şi care cunoaşte convieţuire etnică în condiţii premoderne, ceea ce poate fi un avantaj. În acelaşi timp, politicienii români pot învăţa din exemplul acelor ţări care nu sînt ameninţate, deocamdată, de terorism. Atentate colective revendicate de grupări islamiste au avut loc în Spania şi Marea Britanie; incidente izolate s-au petrecut în Franţa, mai mult expresie a unor resentimente sociale. Iar Theo Van Gogh a fost asasinat în Olanda, stîrnind o importantă polemică şi reacţii diverse la toate nivelele societăţii. Un pattern interesant se desprinde: pentru iubitorii de explicaţii istorice pe termen lung, Spania, Marea Britanie şi Franţa au fost implicate, în momente diferite, în co