Instabilitate instituţională A crescut numărul de acte normative care transpun directivele în dreptul intern. Din păcate, lipseşte o legislaţie secundară care să realizeze responsabilităţi mai clare la nivelul departamentelor şi a ministerelor, în contextul unor abordări integrate. Cele mai multe reglementări rămîn tributare unor viziuni sectoriale, în pofida faptului că, "pe hîrtie", s-au creat structuri care să realizeze abordări holiste (Comitetul Interministerial pentru integrarea domeniului protecţiei mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional). Deliberările în cadrul acestei structuri nu se regăsesc ca politici integrate în planul naţional de dezvoltare şi nici în strategiile de implementare a unor directive şi convenţii de mediu. Punctul cel mai slab rămîne în continuare partea de implementare a acestei legislaţii. Este foarte dificil să fie puse în practică unele reguli, atîta timp cît există încă o foarte mare instabilitate instituţională (restructurări ale agenţiilor teritoriale de protecţia mediului, redefiniri şi subordonări succesive ale acestora, urmate de conflicte de competenţe). În ce priveşte capacitatea administrativă, aceasta este în curs de consolidare, mai ales în contextul descentralizării competenţelor la nivel teritorial. Şi aici însă există neajunsuri prin modul în care este conceput fluxul de raportare de la bază spre centru. Acest flux pare să fie încadrat mai degrabă într-o piramidă cu vîrful în jos, care demonstrează o insuficienţa personalului la nivelul agenţiilor judeţene de protecţia mediului. Voinţa politică pentru implementarea angajamentelor consecutive adoptării acquis-ului comunitar este încă foarte slabă. Este adevărat că fondurile sînt insuficiente pentru rezolvarea unor probleme serioase, în fruntea cărora tronează tratarea apelor reziduale şi eliminarea deşeurilor. Acestea au devenit priorităţi care s