Aud şi citesc tot mai des cum că dl Traian Băsescu promovează o politică externă neoconservatoare*. Analişti cu pretenţii, dar şi oameni care, în general, ştiu ce vorbesc, îl socotesc pe dl Băsescu un neoconservator. Mi se pare o apreciere incorectă, venită, probabil, dintr-o asemănare superficială între unilateralismul confruntaţional al administraţiei Bush (dominată de neoconservatori) şi caracterul permanent ofensiv al dlui Băsescu. O asemănare de temperament, şi ea aparentă, pentru cei care îi cunosc mai bine pe cei doi preşedinţi, nu implică totuşi nici o altă asemănare. Apoi, alte mici detalii coincidenţe - precum decizia fermă a celor doi preşedinţi de a menţine soldaţi în Irak, buna lor întîlnire din primăvară sau chiar atlantismul viguros al preşedintelui român - întăresc aparenţa că dl Băsescu împărtăşeşte aceeaşi Weltanschauung cu liderul de la Casa Albă. Şi ar mai fi o asemănare, care - din cîte ştiu - a trecut neobservată: ca şi doctrina neoconservatoare, dl Băsescu şi-a consolidat serios poziţia în dreapta spaţiului politic, venind de la stînga. Dar tot e prea puţin. Argumentele pentru care dl Băsescu nu este un neoconservator sînt mult mai profunde decît aceste coincidenţe superficiale. Înainte de orice, trebuie spus că neoconservatorismul este un club politic cu o solidă şi certă rădăcină intelectuală. Afirmat în mediile academice americane în anii '70, neoconservatorismul ajunge la Washington în epoca Reagan. Sursele intelectuale ale "neoconilor" sînt Leo Strauss şi elevul său, Alan Bloom, Irving Kristol şi mulţi alţi autori pînă la mai tînărul Max Broot. Politicienii neoconservatori de astăzi - de la Condoleezza Rice la Richard Perle şi Dick Cheney - au solide studii academice. Neoconservatorismul este, deci, o linie politică ieşită din universităţi şi din think-tank-uri. Dl Băsescu face politică din instinct şi din patriotism. Nici domnia sa şi nic