Aparitia Solidaritatii a prins pe picior gresit o Romanie aflata la sprit, cu burta goala, dar gura plina de bancuri, gata sa reziste eroic doar prin cultura. Sarbatorirea unui sfert de veac de la infiintarea Solidaritatii prinde Romania tot pe picior gresit si tot la sprit.
Bancurilor le-a luat locul gripa aviara adusa nu de pasari calatoare, ci de zburatoare indigene aciuate in Parlament, ministere, curti care mai de care mai supreme si mai constitutionale, parchete, partide politice – cu toate istorice. Sa nu uit – rezistenta doar prin cultura rezista, in continuare, oricarei insusiri a culturii politice.
Neintelegand ca nu ai cum sa consumi nici mai multa paine, nici mai multa democratie decat produci, milioane de locuitori ai tarilor din fostul lagar comunist au gasit foarte repede tapul ispasitor pentru toate mizeriile prin care trec – disidentii.
Era pe la inceputul anilor ’90, cand, aflat la Budapesta, aveam sa vad cum János Kis, György Konrád, Miklis Haraszty, ba chiar si Gábor Demsky incepusera sa fie aratati cu degetul (si nu doar de "tribuni" ca István Csurka) pentru toate neajunsurile Ungariei postcomuniste.
Am discutat fenomenul pe indelete cu prieteni ca Vladimir Tismaneanu, Miklis Marschall, Vasili Axionov si altii. In afara de a cadea de acord in legatura cu natura unora din cauzele acestei anomalii, mari solutii ale chestiunii nu am prea zarit. De obicei lovita de un exceptionalism ridicol, in blamarea disidentilor, Romania sta totusi in rand cu suratele ei postcomuniste.
A fi fost disident nu scoate pe nimeni de sub lupa critica. Nu e un cec in alb. Dimpotriva, a fi fost unul din cei care au ales la un moment dat bunul-simt istoric in defavoarea bunului-simt al picotelii lipsite de riscuri face dintr-un disident o fiinta mereu aflata sub lupa.
Numai ca s-a ajuns la "un exercitiu
