Există un nivel zero al democraţiei, care ţine, pentru fiecare dintre noi în parte, de libertatea individuală. Cînd vrei să călătoreşti în SUA, eşti cetăţean român şi ai nevoie de o viză, scena eliberării ei la Consulatul general american din Bucureşti, după 11 septembrie 2001, pare desprinsă din Orwell. Te strecori, mai întîi, la ora fixată, printre garduri de fier, sub privirile suspicioase ale poliţiştilor români. Te iau în primire apoi funcţionarii americanoizi (români în uniforme cu acvile înstelate pe umeri) din paza clădirii. Au mai trecut două ore. Cînd ajungi în sala finală, într-o atmosferă de maximă încordare, eşti aşezat cu spatele la funcţionarii care pun întrebări celor chemaţi, unul cîte unul, la interogatoriu. Confidenţialitatea acestor discuţii, în prezenţa a zeci de persoane în aşteptare, cu faţa la perete, dar cu urechile şi nervozitatea stîrnite de frînturile de întrebări şi scîncetele de răspunsuri, devine o formă perversă de complicitate selectivă la stresul colectiv. Pentru că de acest stres suferă şi funcţionarii bănuitori şi petiţionarii angoasaţi. În sfîrşit, ajungi în faţa funcţionarului consular. Engleza ta de-acasă, din literatură şi sălile de cinema, nu se potriveşte cu dialectul texan al domnişoarei de culoare. Poţi avea parte de un interpret, dar atîta vreme cît ştii englezeşte, o a treia prezenţă şi ideea că engleza ta e nulă alcătuiesc o umilinţă suplimentară. Ţi se răsfoieşte paşaportul, privirea cade asupra vizei libaneze. Ce-ai căutat acolo? Cînd, cu cine, de ce, de fapt? Cînd se termină, pleci cu toate întrebările puse şi răspunsurile nespuse, atîrnînd atît de greu în coşul tău zilnic de griji. Cîndva, în după-amiaza celei de-a doua zile, revii în grupul de cîteva zeci sau sute de persoane. Ninge sau plouă, dar stăm cu toţii afară, pe o stradă baricadată la capete, sub privirile ironice ale subofiţerilor români de poliţie, care t