Admiratorii şi detractorii lui Putin sînt de acord asupra unui singur punct: ascensiunea sa politică se datorează în primul rînd modului hotărît şi dur în care a acţionat în Caucazul de Nord. Proiectul "Succesorul/varianta Putin", la care Kremlinul a ajuns după îndelungi căutări, a fost probabil cea mai reuşită operaţiune de tehnologie politică din istoria recentă. Succesul nu ar fi fost însă atît de rapid şi categoric, dacă apariţia lui Putin nu ar fi răspuns unor aşteptări ale societăţii ruse. Autodiscreditarea regimului Elţîn în ochii populaţiei cerea un proiect politic bazat pe o paradigmă nouă. În 1996, în confruntarea cu Ziuganov, campania lui Elţîn s-a bazat pe opunerea paradigmei continuităţii democratice, personificată de primul, celei revanşard-comuniste, întruchipate de cel de-al doilea. Ea nu mai funcţiona însă în 1999. Kremlinul a fost nevoit să schimbe radical strategia, mutînd disputa din planul orizontal, tradiţional (putere vs opoziţie) în cel "vertical", prin impunerea în conştiinţa electoratului a unui lider nou, simbol al rupturii cu vechea putere şi cu vechea opoziţie. Din perspectiva elitei elţiniste, acest nou lider urma să asigure supravieţuirea sistemului şi menţinerea privilegiilor acestei elite, în ochii populaţiei el a fost prezentat ca o antiteză a profund impopularului Elţîn: tînăr, energic, hotărît, capabil să redea ruşilor încrederea în sine, în putere şi în destinul lor ca naţiune. Avantajul lui Putin era că imaginea sa putea fi construită de la zero, dezavantajul - criza de timp. Războiul cecen i-a permis să depăşească acest handicap, modul în care el a gestionat campania legitimîndu-l ca nou lider naţional înainte de a fi ales preşedinte. Mesajul de început al noii puteri a fost înlăturarea pericolului dezintegrării statului în condiţiile ameninţării de tip nou - terorismul internaţional, al cărui cap de pod în Rusia era Cecenia sep