M-am uitat, in reluare, cu aceeasi placere si zimbet fericit pe buze la emisiunea lui Catalin Stefanescu, unde a fost invitat Nigel Kennedy.
De departe, unii dintre cei mai misto invitati din studiourile televiziunilor noastre sint cei ai lui Catalin Stefanescu de la emisiunea „Garantat 100%", de pe TVR 1. Data trecuta l-a adus pe Jon Anderson de la „Yes", dupa care i-a urmat acest personaj absolut uluitor, Nigel Kennedy pe numele lui. Kennedy e o combinatie absolut naucitoare.
Un amestec halucinant de violonist de muzica clasica, elev preferat al lui Yehudi Menuhin, interpret desavirsit al lui Vivaldi, funkist plin de o energie hazlie debordanta si fan inimos al echipei de fotbal Aston Villa, unde, o perioada, a fost chiar seful galeriei. Omuletul acesta exprima o asa incandescenta a patimii artistice, incit te contamina magnetic.
In spatele oricarei deschideri de gura simteai o autenticitate calda, o sinceritate blinda, exprimata foarte adesea in cuvinte pe care CNA-ul le-ar fi conside-rat vulgare. Suflet de artist amestecat cu vocabular de huligan trecut prin tri-bune, Kennedy scapa la trei-cinci cuvinte un „fucking shit, man" sau un „we are in the shit situation, man".
Insa, doamnelor si domnilor academicieni, vorbele astea sunau in gura lui la fel de natural si de candid precum sunetele ce-i ieseau din corzi atunci cind vioara ii susura din „Vara" lui Vivaldi.
Intrebat pentru cine cinta, nu cade pe ginduri, nu-si pune mina in barbie intr-o postura sofisticata, ci raspunde fara ezitare ca o face pentru el si „pentru ultimul rind din sala, unde, de regula, stau studentii, cel mai bun public, nu precum cei care au venit la concert ca la o ocazie mondena si stau in primele rinduri".
Imbracat cu un tricou imprimat, cu adidasi in picioare, tinind vioara grijuliu, in timp ce se chinuia sa substituie
