Vinerea trecuta, televiziunile au sarbatorit iesirea dlui Sisu din inchisoare. Masa si darul au avut loc in prime-time, la programele de stiri, asa cum se cuvine unui eveniment important pentru tara. Coplesite de emotie, unele posturi tv n-au mai avut rabdare sa faca temenele in fata inchisorii, drept pentru care l-au preluat pe dl Sisu direct din celula. Asaltat de camere si intrebari de genul "Ce simtiti?", "V-a fost greu?", "Ce veti face in continuare?", dl Sisu acorda absolvente precum Salieri in Amadeus. Corect informati, am adormit linistiti: dl Sisu, vedeta hip-hop condamnata pentru trafic cu droguri, a revenit printre noi.

Vinerea trecuta, in cadrul acelorasi stiri, disparitia unei fetite a trecut pe repede-nainte. Daca, Doamne fereste, ar fi disparut dl Sisu, probabil ca programul de stiri ar fi fost prea mic pentru un eveniment atat de mare.

Din 1990 si pana azi au disparut mii de copii. In frunte cu postul public, nici o televiziune nu a acordat o atentie speciala acestei probleme. Nici o dezbatere si nici macar o singura investigatie jurnalistica n-au vazut lumina ecranului tv. Nici un protest al societatii civile nu a taxat indiferenta televiziunilor fata de soarta copiilor disparuti. In schimb, au fost bestelite, infierate, parate la UE ca nu s-au ocupat de coruptie. Mai corect spus, ca n-au preluat ori n-au certificat acuze aparute in unele ziare. Sa fi vrut si n-ar fi putut. In timp ce libertatea de exprimare a unor ziare pare sa fie absoluta, libertatea posturilor tv este conditionata prin lege: acuzatiile trebuie dovedite.

Cati copii trebuie sa mai dispara ca sa ne pese? De ce nici o televiziune nu pune cap la cap toate datele, incat sa putem judeca daca e vorba de cazuri accidentale sau de un fenomen? Cum si de ce au disparut? Ce putem face pentru a-i proteja mai bine pe copii? Ce numitor comun leaga cazurile de disparitie? Si, ma