Sculptorul Brancusi a fost un om foarte ordonat. Atat de ordonat ca, daca n-ar fi ajuns mare, n-am fi stiut ce sa spunem despre mania asta a lui de a nu lasa nimic, dar absolut nimic la voia intamplarii.

Sculptorul s-a purtat de parc-ar fi stiut ca omenirea il va considera geniu si ca lumea va vrea sa stie totul despre viata lui. Nici un alt artist modern nu s-a ingrijit mai mult de hartiile care aveau sa ramana dupa el. Ca si cum Brancusi s-ar fi sfatuit cu Dumnezeu si Acesta I-a zis: Mai, Costica, vezi ca lumea-i tare curioasa. Nu arunca nimic.

Nici chitantele de la fisc?, a intrebat gorjeanul, care si asa strangea in dosare toate prostiile. Nici, i s-a raspuns.

Sculptorul Costaceanu a fost un om chiar mai ordonat decat Brancusi. Dupa ce a citit toate cartile despre viata lui Brancusi si a vazut cat de tipicar era olteanul, nu numai ca nu s-a mai intrebat, ca pana atunci, daca obiceiul sau de a nu azvarli la gunoi absolut nimic, nici macar cioburile de marmura ramase de la bustul lui Lenin din 1955, insemna acelasi lucru, dar s-a apucat si a clasat, in niste cutii de carton ramase de la pantofii primiti pe cartela in 1947, si biletele de tramvai. O operatie neasteptat de stiintifica si placuta, intrucat, printr-un soi de premonitie tramvaistica, sculptorul Costaceanu scrisese pe toate ziua si ora cand le cumparase, precum si cate statii mersese cu ele. De ce-o facuse, s-a lamurit, cum spuneam, numai dupa ce a citit ca pe Biblii toate cartile despre viata lui Brancusi si a descoperit ca, spre deosebire de el, Costaceanu, Brancusi nu pastra biletele de autobuz si de metrou. Costaceanu s-a gandit ca, dupa ce va muri, o multime de cercetatori o sa se intrebe cum a trait genialul sculptor Costaceanu din Drumul Taberei, cu ce tramvaie a calatorit si ce ecou a avut in opera sa drumul pe care l-a facut cu cursa de 7 si un sfert in ziua de 14 martie