Octombrie la Washington. Ploua continuu si nici umbrela enorma albastra pe care NATO zice bun-venit tarilor de la Baltica la Marea Neagra, pe care mi-o aduce ambasadorul Romaniei si care face mare efect la cina, nu reuseste sa risipeasca melancolia prietenilor mei americani. Dupa cina, ma plimb pe asfaltul umed cu un prieten de la Departamentul Apararii. E trist de-a binelea, pentru ca se ocupa de IraK, si inca mai trist, pentru ca o carte lansata zilele astea si recenzata in practic fiecare ziar il identifica pe omul meu drept unul din autorii conspiratiei leostraussiene care a neoconservatizat America. E numai vina lui: in plina teorie a conspiratiei, cand Monde Diplomatique ii demasca pe Strauss, Bloom si toti ai lor (dar cine Dumnezeu la Pentagon citeste Monde Diplomatique), acest oficial s-a apucat sa scrie intr-o revista academica despre cum ar putea viziunea maestrului sa contribuie la o paradigma mai de succes in politica externa americana. Asa s-a demascat, s-a demascat de doua ori, drept elitist de dreapta, deci un dusman de clasa, si drept intelectual, deci ca un om vulnerabil, un stricat de la punctul paisprezece, cum obisnuia sa spuna un prieten de al meu de tinerete, mare cititor al lui Mao Tze Dun. In noaptea asta de octombrie psihoterapeutul din mine e amortit, desi stiu perfect ca acest om e numai bune intentii; prea am trecut prin multe, eu sau alti prieteni ai mei, ca Monica, ca sa ma induiosez de soarta unui oficial american criticat in termeni politicosi. Desi imi dadeam seama ca experienta era noua pentru el si, ca atare, suferea destul. “Asculta”, i-am spus in cele din urma, “am doua consolari modeste sa iti ofer. Prima este aceea ca apartii unei tari mari. Asta inseamna ca nu va exista o singura istorie a acestor timpuri, ci mai multe, si chiar daca una va fi dominanta, cum a fost despre Vietnam, tot vor exista unii care sa relateze si ve