Am vazut, mai ales in ultimii ani, prea multe canalii tinere semanand perfect cu canaliile batrane, ca sa mai fiu tentat sa consider tineretea o valoare in sine.
Nu stiu daca si alti batrani din Romania isi dau seama ca noi, cei din varsta ultima, suntem din ce in ce mai enervanti. Eu, unul, da. Ce-i drept, initial m-a socat faptul ca s-a ajuns, chiar la ura, dar dupa aceea m-am obisnuit. Si nici nu ma mai mir. Stiu prea bine ca in conflictul, natural, dintre generatii, batranii n-au avut niciodata, si nu pot avea nici azi, vreo sansa.
Noi aparam in mod ridicol si inutil niste ruine biologice si niste tristeti cu care o societate avida de viitor nu are ce face. Vremea noastra a trecut. Si tot ce mai putem spera e sa nimerim intr-o lume mai buna „dincolo". Daca exista un „dincolo".
Pentru a nu fi rau inteles, sa mai spun cateva banalitati. E limpede ca viitorul e al tinerilor de azi, nu al batranilor, si ca ei vor face ce vor vrea din el, indiferent de cartelile noastre. Imi e la fel de limpede ca regenerarea Romaniei, daca va exista o regenerare, nu poate veni de la oameni de varsta mea.
Cui apartine viitorul au priceput si fascismul italian, si nazismul, si comunismul, si legionarii, deoarece, fara exceptie, au mitologizat tineretea pentru a se servi de ea. Dar asta e o alta poveste. Pe mine nu ma supara nici impertinenta pe care o arboreaza unii juni politicieni, desi ea nu e totdeauna de bun gust.
Ma supara doar atunci cand tineretea acopera un „nimic" mai proaspat si mai galagios decat un „nimic" reumatic.
N-am motive personale in aceasta problema. Sfaturi nu tin sa dau, intrucat prejudecatile si indoielile cu care m-am ales din experienta mea nu-mi servesc prea mult nici mie. Si nu ocup nici un loc care sa fie dorit de cineva mai tanar. Nu incurc decat moliile care se odihnesc printre cartile
