Poezia Clarei Mărgineanu se întemeiază pe o estetică a eşecului şi/sau a potenţialităţii în iubire. În lirica ei contează nu ce este sau ce a fost, ci ce ar fi putut să fie. Toate iubirile Clarei Mărgineanu sunt iubiri trecute sau rămase în stadiul de potenţialitate. Amintirile şi imaginaţia sunt cele care îi animă viaţa şi o Clara Mărgineanu trăindu-şi fericirea la timpul prezent ar fi, în planul poeziei, o prezenţă la fel de insolită ca un, să zicem, Bacovia, poet bucolic. Contemplarea propriilor înfrângeri, a experienţelor mai mult sau mai puţin traumatizante, îi conferă poetei sentimentul puţin pervers al unei împliniri sui-generis. Tot ceea ce în viaţă a fost promisiune şi speranţă devine certitudine doar la nivelul poeziei. De aceea, cărţile Clarei Mărgineanu sunt un fel de albume de amintiri, o celebrare a iubirilor trecute, o privire melancolică spre propria tristeţe, asumată ca destin.

S-a spus despre poezia Clarei Mărgineanu că este ca un strigăt, s-a făcut chiar comparaţia, banală, cu tabloul lui Munch. Mă tem că nu este aşa. Versurile sale nu au nici stridenţa ţipătului lui Munch, nici tonurile de jelanie specifice poeziei populare. Ele seamănă mai degrabă cu versurile lui Leonard Cohen. Puţinătatea mijloacelor poetice, mesajul direct, fără prea multe sofisticării stilistice, trăirea intensă în amintire, exhibarea gândurilor care în mod normal rămân nemărturisite, sunt elementele definitorii ale poieticii Clarei Mărgineanu.

Sălbăticiei trăirii, îi urmează, inevitabil, luciditatea cinică a observaţiei, augmentată în amintire: ,A doua zi nu mă cunoşteai/ apropierea mea îţi îngheţa zâmbetul/A doua zi era foarte târziu pentru amintiri/ şi foarte devreme pentru dorinţă,// A doua zi mă prelingeam/ printre voluptăţi trucate..." (Ultima scrisoare, p. 26). Eşecul este pentru Clara Mărgineanu un spectacol în sine, iar etalarea lui se