Cu toţii simţim necesitatea de a ne reevalua din când în când personalitatea, de a ne scruta interiorul şi exteriorul pentru a stabili diferenţele specifice dintre "eu" şi "ceilalţi". Acest lucru se întâmplă pe plan individual în jurnale intime, în romane sau, în cazul artelor plastice, în autoportrete, iar pe plan colectiv în studiile de imagologie. Dezvoltată de către francezi în anii 1950-60, imagologia a cunoscut ulterior aportul cercetătorilor germani, italieni, americani şi români, luând o neaşteptată amploare în ultimul deceniu. Cărţi, articole, teze de doctorat şi licenţă dovedesc că obsesiile identitare postmoderne, cu precădere cele comunitare, interesează din ce în ce mai mulţi istorici, filozofi, scriitori, psihologi şi critici. Nici nu e de mirare: un asemenea domeniu, marcat interdisciplinar, posedă un dinamism ieşit din comun; ţesătura imagologică este, prin excelenţă, eterogenă şi în continuă schimbare. Imaginile pe care un popor le generează de-a lungul istoriei sale sunt legate de impresiile cele mai variate, de la stereotipuri caricaturale grave, bazate pe refuzul cunoaşterii reale a unui popor, până la interpretările pozitive cele mai nuanţate. De asemenea, ele relaţionează complementar elemente documentare şi ficţionale, interne şi internaţionale, generale şi particulare, afirmative şi negative, de pe o poziţie constant comparatistă, o poziţie care face ca imaginile, bazate pe o percepere relativă a calităţilor şi defectelor, să fie mereu deschise interpretărilor.

Interesul recent pentru imagologie are o explicaţie foarte simplă. în primul rând, imaginea unui popor este o prelungire a celei personale, fiind rezultatul încercărilor individul de a trece dincolo de sine pentru a se topi într-o comunitate mai largă. Prin jocul subtil al cufundării în anonimat, la intersecţia cu universalul, acesta cîştigă o nouă dimensiune, din plin