Cînd Poetul Naţional, sub un diagnostic încă discutabil, îşi pierdu minţile, doamna Slavici, în casa căreia locuia, undeva prin Piaţa Amzei, cam la jumătatea distanţei dintre sediul Uniunii Scriitorilor şi al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, fu cuprinsă de panică. Ea scrise succint şi elocvent domnului Titu Maiorescu, fără să uite politeţea ce îi impunea să utilizeze vorba ,domnul", că ,domnul Eminescu a înnebunit"! Ea cerea imperios marelui om să o scape de celălalt mare om ,căci e foarte rău". Nu e clar dacă ,rău" înseamnă aici ,grav bolnav" sau mai degrabă ,violent, agresiv, intolerabil" etc.
Peste ani, G.Călinescu găseşte vorbe grele în legătură cu scrisoarea doamnei Slavici. Osîndeşte oroarea burgheză a gospodinei care nu poate răbda în casa ei demenţa unui mare poet şi cere să fie ,scăpată de el". Deci dus la azil, căci altundeva unde?!
G. Călinescu are, în ochii posterităţii lesne judecătoare, dreptate! Ce bestie, această doamnă ,burgheză" care cere să-i fie luat de pe cap poetul naţional cu mintea răvăşită! În realitate, judecătorii postumi ar trebui, pentru lămurire, să facă o experienţă. Să găzduiască în casa lor, fie şi cîteva zile, un scriitor contemporan dintr-o anumită categorie. Nu dintre cei care, ca Eminescu, sînt bolnavi grav, cu acte în regulă, şi vor sfîrşi curînd pe Strada Plantelor sau pe altă stradă. Ci dintre cei care trec drept sănătoşi, ameninţă cu o longevitate periculoasă şi care umplu revistele literare, ba mai nou cotidienele amatoare de scandal, cu fandacsiile lor orbitoare.
Sînt sigur că, după nici 48 de ore, aceşti judecători de ocazie ar solicita Uniunii sau altei autorităţi ,să se scape" de creatorii pe care i-ar fi adoptat. De o mîţă janghinoasă, luată de suflet, nu te înduri să o arunci în stradă, oricîte belele ţi-ar face. Dar de un scriitor, este de forţa evidenţei să înţe
