Este Jurnalul secret al lui Puşkin, asupra căruia ne-am oprit pînă acum, o contrafacere filologică întreprinsă cu talent de un escroc genial sau operă autentică, document ieşit din mîna poetului însuşi? Dacă specialiştii îl ignoră deocamdată ori ezită să se pronunţe, cititorul atent, familiarizat cît de cît cu personalitatea scriitorului rus, ajunge la o singură concluzie: dacă textul în cauză nu-i aparţine lui Puşkin, el i-ar fi putut cu siguranţă aparţine. E în perfect acord cu acel Puşkin reflectat în corespondenţa cunoscută nouă de foarte multă vreme şi, fără îndoială, olografă.

Că scriitorii romantici au fost excesivi - o ştim dintotdeauna: această trăsătură intră în însăşi definiţia curentului. Poate că mai puţin cunoscut este faptul că romanticii şi-au controlat conştient acest exces şi că l-au speculat apoi deliberat în scop literar. înainte de a lua forma unui vast poem, a unei tragedii în versuri sau a unei nuvele, avîntul puşkinian se consuma în viaţa reală, sub forma unei traume psihice şi a unor dezechilibre sentimentale. Jurnalul secret dă seama de aceste episoade biografice răspîndite de-a lungul mai multor ani, dar pe care Puşkin pare a le fi trecut febril în revistă în ultimele sale luni de viaţă, ca într-o variantă textuală a acelui moi des mourants.

În acest sens, paginile rămîn exaltante în cel mai înalt grad. Erotismul lor furibund vizează mereu absolutul pe care poetul a încercat toată viaţa să-l atingă prin arta versurilor. Episoadele intens pasionale, pline de detalii lubrice, sînt întretăiate de mărturisiri grave, care ne poartă în punctele cele mai obscure ale conştiinţei scriitorului.

,Cînd sînt îndrăgostit, viaţa mi se umple de o plăcere imediată şi nu mă mai preocupă atunci nici trecutul, nici viitorul. Dacă inima-mi este pustie, gîndurile mi se întorc spre trecut sau spre viitorul ca