Am un aer destul de cătrănit scriind această pagină, pentru că în această săptămână m-a urmărit ghinionul - cu infinitezimale excepţii - în domeniul filmelor. O să încep cu cea mai mare dezamăgire: Povestea lui Marie şi Julien, de Jacques Rivette. Prezentat cu destul tam-tam în cadrul "Zilelor cinematografice 2005", a fost o asemenea lovitură încât nu mi-am revenit suficient ca să mă mai târăsc la vreun lungmetraj prezentat prin intermediul acestui eveniment. Dar, ce să îi faci, e banal ca lovitura de graţie să vină din partea unui regizor preferat, pe care, din punctul meu de vedere, vârsta de 76 de ani nu îl scuză pentru această producţie. Pe care o urmăreşti de parcă ai merge într-un labirint şi dai din fundătură în fundătură fără să găseşti o ieşire într-un final. Eu speram să existe una, din acest motiv am stat şi până la sfârşit, cu toate că deveneam din ce în ce mai conştientă că nici o rezolvare nu poate răscumpăra atrocitatea regizorală la care asistam.

Principala hibă a filmului este, îţi sare în ochi, scenariul. Atâtea lacune logice pe centimetru de peliculă găseşti rar, şi nu e vorba de detalii, ci de lucruri care schimbă progresia narativă a filmului. Ceea ce e cât se poate de riscant având în vedere că, aproape ca şi în Ispita, lungmetrajul se bazează pe patru personaje mari şi late. Două moarte, revenite în ipostază de "reînviate", şi două vii. Prima categorie, de existenţa căreia îţi dai seama relativ târziu în film, este atât de încropită încât şi cel mai banal film american de serie B este mai coerent decât ce i-a ieşit lui Rivette. Nu se ştie de ce reînvie sau pe ce criterii. Persoanele din această categorie au o sinucidere la activ, ţi se spune că au revenit pentru a rezolva chestiuni nerezolvate, traume sau aşa ceva, după care repetă identic prima sinucidere. Buuun, dar aici e punctul unde filmul merge înainte dând cu stângul în