În 1972, cînd a fost primit ca membru deplin sub cupola Academiei Franceze, Roger Caillois a fost întîmpinat de către colegi cu următoarele cuvinte: ,Sunteţi, domnule, unul din cele mai curioase spirite ale vremii noastre, unul dintre cele mai autonome." Cu toate că par rodul unei politeţi de circumstanţă, cuvintele acestea sînt cît se poate de nimerite pentru a descrie modul în care Roger Caillois, scriind cartea Pilat din Pont, a înţeles să privească istoria.

Cum însuşi titlul cărţii ne-o spune, este vorba de istoria începuturilor creştinismului şi despre unul din cele mai detestate personaje din istoria omenirii: Pilat din Pont. Probabil că numai Iuda îl mai poate întrece în privinţa aversiunii pe care memoria omenirii i-a păstrat-o de-a lungul timpului. Nici un alt personaj nu a ajuns să întruchipeze mai bine simbolul potentatului politic, lipsit de scupule, care, din nevoia de a păstra ordinea publică, închide ochii la săvîrşirea unei crime strigătoare la cer. Cum s-ar spune, raţiunile de stat au mereu întîietate faţă de vieţile unuia sau altuia dintre oamenii care au avut ghinionul de a intra sub jurisdicţia unei asemenea raţiuni. Iar Pilat din Pont este însăşi raţiunea de stat în exerciţiul suveran al cinismului juridic, dar un cinism care nu numai că îngăduie, prin pasivitate, o crimă, dar în plus reuşeşte, printr-un tertip de procedură, să se spele în întregime pe mîini.

Şi astfel, cum ştim de altfel cu toţii, răspunderea condamnării lui Iisus Hristos trece de pe umerii lui Pilat şi ai preoţilor Sanhedrinului pe spinările anonime şi iresponsabile ale mulţimii adunate în faţa tribunalului. Iisus este executat în timp ce Baraba, tîlharul, este scăpat prin chiar voinţa colectivă a gloatei, scutindu-l pe Pilat de justificări în faţa posterităţii şi cruţîndu-l pe Caiafa de învinuirea de a-l fi manipulat pe Pilat în aşa fel încît să