Dragoste lucidă

Dacă oamenii din secolul 19 sunt atât de străini de noi este şi pentru că au deasupra capului alt cer. Ziua, cerul lor seamănă oarecum cu al nostru, e înalt, depărtat, şi numai păsările sau dirijabilul îi tulbură uneori transparenţa. Zborul îngeresc nu mai e la modă într-o epocă în care religia se vede înlocuită de ştiinţă, iar zborul omenesc rămâne mai ales în imaginaţia poeţilor şi a inginerilor, specimene de visători încă destul de înrudite. Oricum însă, după apariţia dirijabilului şi a balonului Léonei Daré din Cişmigiu, cerul bucureştean al femeilor cu rochii lungi şi al bărbaţilor cu pălării tari începe să fie accesibil ziua.

Ceea ce este însă cu adevărat misterios şi aparţine unei alte lumi e cerul de noapte. Misterul se datorează în întregime Lunii. Ea a adunat toată poezia nopţilor omenirii, toată recunoştinţa muritorilor cărora le-a luminat drumurile pe pământ şi pe apă, toată admiraţia lor pentru că e zeiţă, pentru că e regină, pentru că e, mai ales, "Lună între stele". În 1858, americanul W.C. Bond, directorul Observatorului de la Harvard, realizează prima fotografie a Lunii, lucru care, dintr-o dată, dă o lovitură artiştilor: obiectul estetic se transformă în obiect ştiinţific. Dar fotografia lui Bond nu e cunoscută decât într-un cerc restrâns şi Luna rămâne "stăpâna nopţii" şi interlocutoarea privilegiată a firilor melancolice. Pentru poeţi Luna e tot la princesse lointaine, amorul imposibil. O iau în stăpânire doar prin rime bine îngemănate, o visează ziua şi o admiră, de la distanţă, noaptea, o idealizează, o idilizează, o personifică, o compară şi o laudă deşănţat. Îţi poţi imagina orice despre ceea ce se întâmplă pe Lună, mai ales pe faţa ei nevăzută, îţi poţi imagina orice despre peisajele ei mirifice, despre decorurile ei tropicale sau pastorale, îţi poţi închipui că acolo este raiul, este locul unde