După cum e natural, o extinsă parte a Jurnalului de care ne ocupăm aci e închinată scriitorimii. Faptul că dl. Pericle Martinescu n-a făcut parte din vreo nomenclatură, că nu s-a implicat în aranjamentele, nu o dată oneroase, de strategie şi tactică ale ,vieţii literare", îi acordă şansa unei perspective detaşate, senine. Reamintim, aceasta ne apare drept o calitate inclusiv a longevităţii purificatoare, intuite în psihologia sa avant la lettre. însă nu e vorba de-o neimplicare mai mult ori mai puţin ipocrită, de speţa celor ce conţin calcule şi resentimente disimulate. Ci de-o privire a unei lucidităţi calme, apte a disocia excesele, tendenţiozităţile, ereziile, mistificările. Comunicarea albă, fără învolburări afective, fără tentaţii pamfletare, acordă propoziţiilor un coeficient amplificat de credibilitate. Cîteva linii în legătură cu Eugen Jebeleanu scot în relief, în ochiul cititorului de azi, marcata deosebire dintre indiferenţa în care a căzut poetul oportunist şi exagerata deferenţă ce i se acorda deunăzi: ,Vechiul meu prieten şi coleg, coleg de studenţie, de boemă literară, de tinereţe dezolată, coleg de birou la Direcţia Presei de la Ministerul Propagandei etc. - nu se străduieşte, de cîţiva ani, decît să vîneze şi să recolteze elogii şi premii. îşi regizează cu măiestrie campaniile de presă ca să-l ridice în slăvi şi nu pierde nici o ocazie ca să pună mîna pe o nouă distincţie. Anul trecut, împlinind 70 de ani, a fost decorat de şeful statului şi a primit (de fapt, a ciupit) marele premiu al Uniunii Scriitorilor. Osanalele n-au contenit - nimeni n-are cutezanţa să nu-l laude, căci el este, de multă vreme, un dictator din umbră al literaturii române - totuşi, ici colo, s-au putut înregistra cîteva înţepături destul de timide. Recent însă Virgil Ierunca, într-un comentariu la ŤEuropa liberăť, i-a scos pe nas toate premiile şi decoraţiile. Steaua lui Mon