De cînd mă ştiu, am avut complexul matineului. în şcoala primară trebuia să mă scol cu noaptea-n cap deoarece prichindeii, nu-i aşa, se cădea să înveţe numai dimineaţa. La filme nu puteam merge decît tot la matineu, cînd se exersa copios operaţiunea cangur, sărindu-se cu hărnicie purcoi de secvenţe, vezi Doamne, dintre cele mai tari. Maledicţia a funcţionat inclusiv asupra spectacolelor de teatru ori concertelor simfonice care, fie vorba între noi, la prima lor programare dintr-o zi, nu se urmărea decît bifarea unei acţiuni, socotindu-se doar ca antrenamente (repetiţii) pentru reprezentaţiile vesperale. Chiar şi acolo (pe stadion, adică) unde, cînd eram de-acum ditamai vlăjganul, aveam, chipurile, permisiunea să merg la orice oră din zi, tot la matineu eram nevoit să asist, nu de alta, dar echipa favorită juca în divizia B. Ce mai, eram proprietarul unei suferinţe pe care, probabil din sfială, nu am mărturisit-o niciodată, căci, se ştie, sufletul care suferă are pudoarea lui, aşa cum bolnavii o au pe a lor; cînd este vorba să dezvăluie pentru prima dată o rană, oricine tresare. Cu toate acestea suferinţa pare mai blîndă dacă este împărtăşită cuiva. Ca şi nădejdea cu care am crescut, că odată şi odată voi fi absolvit de matinee. Şi, uite că n-am fost. Vorba romanului: de ce ţi-e frică, nu scapi. Aidoma unui orb am întins mîna neştiind dincotro va veni salvarea sau osînda. Dar ce salvare poate fi aceea cînd, gonind leii, eşti devorat de hiene? Sau cum se justifică osînda care te face să nu mai înţelegi nimic? A înţelege înseamnă în primul rînd a te apropia. Iar apropierea este posibilă doar atunci cînd eşti în stare să te miri. O groază de timp am crezut că noua muzică românească savantă nu poate fi considerată matineul muzicii clasice. De la o vreme însă cele două felii de muzică (altminteri, tăiate din acelaşi trunchi) sunt tratate ca personajele dintr-un desen