Că Eminescu a fost primul nostru ecologist este un adevăr asupra căruia nu încape discuţia, o dată ce el a scris celebrele versuri: ,îşi dezbracă ţara sânul/ Codrul frate cu românul...". Construcţia de căi ferate de-a latul virginelor câmpii ale ţării, prin codrii seculari, peste şopotitoare curgeri de ape îl exaspera, pe când se răfuia în Timpul cu nişte feciori de bani gata, cu nodurile bine legate la cravate, care puneau la cale intrarea României în Europa, către finele secolului al XIX-lea.
Nu chiar un secol mai târziu, în prag de adolescenţă, urmăream, la Buşteni, o animată conversaţie între tatăl meu şi Radu Budişteanu, fost legionar şi în acel moment ministru carlist. Cu ochii pe şoseaua ca-n palmă, pe care vâjâiau în sus şi-n jos tineri saşi pe noile lor motociclete Puch 125, amicul îi destăinuia lui Şerban Cioculescu planul său ministerial de a-i obliga pe fabricanţii de căruţe să adopte la roţi tălpi late, care să cruţe pavajul naţional. Ideea că trecuse vremea carului patriarhal nu-i trecea prin cap omului inteligent şi cultivat. Era, iată, un ecologist avant la lettre...
Pe atunci satul rămânea rezervorul de energie al naţiei, respectat, de politicieni, slăvit de filosofi, cercetat de sociologi, iar de istorici considerat ca salvator al poporului nostru prin fericita proximitate cu codrul (frate cu românul). Era un fel de scenariu, unanim acceptat, am zice axiomatic: prin secoli de apăsare şi jaf, mediul, ca să folosim termenul ştiinţific, ne fusese favorabil, ni se deschisese iubitor, pe cât de ostil străinului, invadatorului. Năboia sumbrul got, crăcănatul hun, rău mirositorul tătar, turcul, în fine, nimicea totul în cale, dar se oprea fulgerat la poalele codrului de nepătruns, îndreptăţind cele mai rele presimţiri. Repede hoarda îşi lua tălpăşiţa, localnicii ieşeau din umbrare, care cântând din frunză, care din flu
