În ultimii ani s-au publicat - şi, desigur, se vor mai publica - multe cărţi, studii şi articole despre abuzurile, insanităţile şi ridicolul cenzurii comuniste. Operă salutară atât prin dezvăluirea unor practici care au tins - şi în bună parte au reuşit - ca vreme de decenii să oculteze adevărurile stingheritoare pentru potentaţii zilei şi să pervertească sau să ,mobilizeze" conştiinţele în sensul dorit şi impus de ei.
Cei care, în timpuri şi locuri diferite, instituie cenzura uită, însă, mereu că până la urmă oamenii îşi dau seama că, aşa cum a spus Georges Braque, ,Adevărul există, numai minciuna e inventată" şi caută ca, după ce o descoperă, s-o repudieze, s-o desfiinţeze. Dar ea revine, îmbrăcând doar alte haine.
E ceea ce îmi spun adesea când văd că cei care se străduiesc să demoleze o construcţie dintr-un trecut apropiat, care încă ne apasă, par deseori să uite că cenzura a bântuit şi înainte pe meleagurile noastre fără a atinge, totuşi - şi acest lucru cred că trebuie mereu amintit - culmile de arbitrar şi stupizenie ale celei comuniste. O excepţie notabilă o constituie, alături de altele, studiul lui Adrian Marino, apărut mai întâi în mai multe numere din Sfera Politicii şi apoi adunate într-o carte (Aius, 2000, 93 p.). E adevărat, pentru secolul XIX Adrian Marino a stăruit cu precădere asupra situaţiei create presei româneşti din Transilvania încorporată atunci în imperiul austro-ungar. Dar situaţii mai mult sau mai puţin similare au existat şi în Principatele româneşti şi ulterior în Vechiul Regat. E de ajuns să ne amintim, de pildă, de avatarurile lui Mihail Kogălniceanu sub regimul Regulamentului Organic când până şi titlul ,Propăşirea", pe care voia să-l dea unei publicaţii, a fost socotit incendiar. Ori de acest pasaj din discursul său ţinut în şedinţa Adunării ad-hoc din 25 octombrie 1857: ,Din lipsa unei prese, fie şi mă