Aparitia unei lucrari de proportiile Dictionarului General al Literaturii Romane, coordonat de Eugen Simion si proiectat sa apara in sase volume (din care au fost publicate pina acum doar primele trei), ar fi trebuit sa fie, in conditii normale, un eveniment in viata culturala romaneasca. Intr-o cultura in care absenta instrumentelor de lucru – editii critice, dictionare, istorii literare etc. – a devenit o stare de fapt, un soi de „boala cronica“ greu de vindecat, un astfel de proiect, impresionant prin monumentalitate, parea sa contrazica teoria ca „intelectualii romani nu pot face nimic durabil impreuna“ (evocata de Eugen Simion in Cuvintul inainte care prefateaza Dictionarul). Cu atit mai mult cu cit scopul declarat de coordonatorul lucrarii a fost unul extrem de ambitios, acela de a consemna realitatea integrala a literaturii romane, care cuprinde, pe scurt: autori, publicatii, curente literare, concepte, opere anonime, institutii literare etc., adica aproape toate aspectele ce definesc literatura unei tari.
Dificultatile pe care o intreprindere de o asemenea anvergura le presupune nu sint putine, iar efortul de a coordona un numar atit de mare de colaboratori – cu stiluri diferite, cu viziuni critice divergente, cind nu de-a dreptul contradictorii si, nu in ultimul rind, foarte inegali ca valoare – este considerabil si nu trebuie minimalizat. Tocmai de aceea cred ca inconsecvente redactionale de genul „repere bibliografice“/„repere critice“/„referinte critice“ (formule ce variaza liber de la un articol la altul) sau discrepantele evidente intre informatiile bibliografice (unele foarte bogate, aduse la zi, altele mai „subtiri“, din care lipsesc mentiunile unor studii sau articole mai recente) nu pot fi considerate neajunsuri majore ale Dictionarului, ci doar imperfectiuni oarecum inevitabile, usor de corijat in viitor.
Din nefericire insa, D
