A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti, pe vremea cind in tinuturile Mioritei tranzitia nu se mai sfirsea si toti poporanii voiau aquis comunitar. In aglomerata asezare a Bucurestilor, de-i ziceau odata micul Paris, marele dregator Cornel Todea a adunat de peste sapte mari si sapte tari puzderie de teatre pentru copii, ca sa se intreaca in lupta artistica dreapta si sa vada care ar fi mai bun dintre toti. Venira comédii din Engliterra, din Francia, taman de la Bethleem si din nordica Suedie, din Cehia, Croatia, de la Sud de Dunare, dar si de prin partile noastre, de nu le mai stiai numarul.

Au venit cu printi si printese, cu zmei si balauri, cu armate de osteni, califi si razesi, de nu-i puteai cuprinde cu ochii si nu mai stiai incotro sa privesti. si in intrecere dreapta au purces sa se lupte, nu in sabii sa se taie, nu in lancii sa se omoare, ci in priceperea de a le vorbi copiilor pre intelesul lor sa se masoare. In 100, 1.000, 1.000.000 de povesti. Trei intelepte doftorite, pricepute la judecati, de-i invata pe altii prin academii, una de la Apus, una de la Rasarit si una de la Miazazi, i-au urmarit zi de toamna pina-n seara, la ceas de octombrie, ca infruntarea sa fie cinstita si, la urma, sa hotarasca ele care poveste ar fi mai prielnica tincilor. si s-au asezat cu totii la treaba, care mai bine, care mai prost, deh, dupa indeminarea fiecaruia.

Din tirgul Oradiei au facut cale lunga cei de la Arcadia, cu ispravile lui Apolodor, pinguinul calator, stihuri mestesugite de bardul Gellu Naum. Cu multa daruire le-au rostit cei trei comedianti, dar o povata trebuie sa li se dea: nu tot ce-i mult e si potrivit si, ades, dramuirea mai mult bine face!

si-au venit de pe meleagurile innegurate ale Engliterrei trei saltimbanci care mari mesteri au mai fost: o vorba n-au vorbit, in schimb au cintat, au dansat, cu papuselel