Criza din Cuba se înscrie într-un context internaţional de revenire la rãzboiul rece dupã relativa destindere a anilor 1953-1956. Criza „rachetelor cubaneze" este punctul culminant al unui proces care a început cu trei ani mai devreme, în timp ce guerilele cubaneze ale lui Fidel Castro – refugiat în Sierra Maestra în 1956 – au ocupat Havana, dupã un lung marş de-a lungul insulei, alungându-l de la putere pe dictatorul Batista, multã vreme susţinut de SUA.
La sfârşitul anilor '50 ai secolului trecut, Fidel Castro era un tânãr avocat naţionalist, care îşi dorea pentru ţara sa o mai mare independenţã faţã de Statele Unite, ca şi profunde reforme sociale, dar care nu era încã nici comunist, nici partizan al unei rupturi cu marea putere vecinã.
Intransigenţa americanilor, pe care proiectele revoluţionare ale lui Castro îi nelinişteau şi care s-au grãbit în a vedea în el un „dictator marxist", a fost cea care l-a propulsat pe liderul cubanez în tabãra sovieticilor şi va transforma încetul cu încetul experienţa castricã într-un regim inspirat din modelul în vigoare în Europa de Est.
„Preludiul" crizei
Sfârşitul preşedinţiei lui Eisenhower a fost marcat de o rapidã degradare a raporturilor dintre SUA şi Cuba. Americanii i-au sprijinit pe anticastriştii refugiaţi în Florida, apoi s-a semnat acordul comercial dintre Cuba şi URSS (februarie 1960) care prevedea cumpãrarea de cãtre ruşi a cinci milioane de tone de zahãr (principala resursã cubanezã) în cinci ani şi au fost naţionalizate întreprinderile americane (august 1960). în fine, La Washington a fost decis un embargou total asupra comerţului american cãtre Cuba (octombrie 1960).
în acest timp, URSS şi-a proclamat prietenia faţã de Cuba şi a fãcut cunoscut faptul cã va apãra insula împotriva unei agresiuni americane, la nevoie utilizând chiar armele atomice. Cuba reprezenta un punct evident de