Evaluarea de ansamblu a Dictionarului General al Literaturii Romane nu e simpla. Ar trebui, probabil, ca despre partea de literatura veche sa se pronunte „vechistii“, despre partea de secol XIX – specialistii in domeniu, la fel despre modernism, avangarda, postmodernism, literatura diasporei, a exilului, a minoritatilor nationale, a provinciilor si regiunilor istorice. Puse cap la cap, toate aceste „expertize“ – formulate fara menajamente – ar oferi o imagine de ansamblu credibila asupra eventualelor performante si contraperformante ale dictionarului. Am sti atunci mai bine ce e de imbunatatit.

Este desigur nedrept ca, atragind atentia asupra scaderilor, sa minimalizezi meritele majore: incepind cu aspectul grafic de exceptie si continuind cu recuperarea in premiera a unor „zone“ precum literatura scriitorilor romani din afara tarii (exil, diaspora, statele limitrofe), literatura minoritatilor, literatura „feminina“, folcloristica si etnologia, contributiile romanistilor si traducatorilor, ale unor filozofi si publicisti cu valente literare – fara a mai vorbi de reviste, curente, categorii literare si culturale, concepte s.a. Ambitia cuprinderii „generale“ este laudabila: ea face diferenta fata de alte demersuri lexicografice si merita extinsa. Restul „aspectelor pozitive“ ramine insa – vorba unui tinar critic – de domeniul performantelor individuale. E de elogiat in acest sens efortul temeinic al unei echipe de cercetatori profesionisti, cu virste diferite, dar cu competente confirmate (nu mai dau nume: au facut-o deja destui altii, am facut-o eu insumi in comentariul mai amplu din suplimentul Bucurestiul Cultural). Nu voi zabovi asupra numeroaselor omisiuni; ele sint virtualmente corectabile, dupa cum corectabile sint si carentele „tehnice“ (erori si goluri bibliografice, erori si goluri de informatie istorico-literara, lipsa, in unele cazuri, a trimi