M-a intrebat cineva, acum citava vreme, de ce nu mai exista emulatia de altadata in SF-ul romanesc. Incerc sa-i raspund – si sa-mi raspund – in aceasta pagina, fenomenul semnalat fiind simptomatic pentru ultimii ani.
Cred ca cel care a formulat intrebarea intelegea prin „altadata“ anii ’93- ’97, anii de maxima dezvoltare a genului la noi. Ani de virf ca numar de autori aparuti – si publicati –, ca numar de reviste, fanzine, suplimente, evenimente nationale si internationale cu participare romaneasca.
Intimplator sau nu (eu zic ca nu), aceasta perioada coincide cu cea in care au aparut cele 169 de numere ale revistei Jurnalul SF (redactor-sef Adrian Banuta). Revista a avut fanii si detractorii ei, iar daca va intrebati „ce-i mina pe ei in lupta“, oricare dintre cele doua tabere ar putea aduce argumente la fel de valabile.
Colectivul redactional a imbratisat o anumita directie (sa-i zicem cyberpunk, desi, asa cum am mai afirmat, dupa atita vreme nu i-as mai spune asa; sau nu numai asa), directie neagreata de toata suflarea sefista, dar comentata cu mult mai mult patos de contestatari decit de adepti. Culmea e ca aceasta directie n-a fost exclusiva, in paginile Jurnalului SF fiind publicate texte de toate orientarile, de la hard SF la fantastic si SF-ul obisnuit, cinstit, cel ce respecta cu sfintenie regulile jocului. Insa aceasta directie a fost pregnanta, aceasta s-a impus mai mult decit altele, poate si ajutata de articolele care o sprijineau, dar si, zic eu, datorita unei oarecare notorietati la care au ajuns autori ca Sebastian A. Corn, Danut Ivanescu, Don Simon, Ana-Maria Negrila si alti citiva. Personalitatile lor au iesit in evidenta, si de aici impresia ca ei dau tonul, ca ei au monopolizat revista.
Adevarul e ca, la vremea aceea, se publicau in Jurnalul SF cam trei-patru sute de texte anual, dintre care doar 10% erau tex
