Mai stiti bancul cu profesorul rasist din Bruxelles? Acesta separa clasa, valonii pe rindul de la geam, flamanzii pe cel de la perete. In fundul clasei, pe culoarul dintre banci, ramine micul Itic, care intreaba: „Dar noi, belgienii?“
Fetita mea e in clasa a XII-a la un mare colegiu national bucurestean cu nume domnesc. Pentru prima oara de cind e eleva acolo, anul acesta are in program o ora de religie pe saptamina. Obligatorie. Nu, nu de istoria religiilor. De religie crestina ortodoxa. Baiatul meu e la alt mare colegiu national bucurestean, cu nume de scriitor, nu de domn, in clasa a XI-a. El nu face religie. O fi obligatorie? N-o fi?
O fi un optional la alegerea scolii? Nu stiu. Stiu doar ca, la liceul fetei, nimeni nu ne-a intrebat nimic, deci e obligatorie; cel putin la clasele de socio-uman. La liceul baiatului nu intreb eu, sa nu le dau idei. In scoala generala, trimiteam dirigintei, la fiecare inceput de an, o hirtie semnata prin care declaram ca nu vreau ca progenitura mea sa faca orele de religie si imi asumam raspunderea pentru activitatea copiilor in timpul respectivei ore. Era suficient. Acum nu mai e. Mi s-a cerut sa aduc o adeverinta cum ca ar face religia in alta comunitate confesionala. Pot, dar nu vreau. Este exact ceea ce nu vreau. Intreb si eu, ca Itic: „Dar noi, ateii?“.
Oricum, sa te declari ateu a ajuns aproape un act de curaj. Te simti stingher, la fel ca la teatru, cind indraznesti sa nu aplauzi in picioare la un spectacol prost. „Crezi in Dumnezeu?“, intrebare capitala, de campanie electorala. De bon-ton e sa saluti cu „Doamne-ajuta“ si sa te arati cit mai cucernic. Si la scoala, unde se face cite o sfestanie la fiecare inceput de an scolar. Scoala publica, nu confesionala, unde, in foarte multe clase, poza lui Ceausescu a fost inlocuita cu o icoana.
Nu cred in argumentul conform caruia vraistea valor
