Cind intri intr-un sau iesi dintr-un muzeu, te incearca un sentiment aproape la fel de material ca lumina ori umbra. Il avem, involuntar, cu totii, si-i putem da un nume: sa zicem, sentimentul spatiului. Al unui alt fel de loc. Pentru ca este limpede cum acolo, intre limitele unei incinte oarecare, se petrece intentionat o izolare de restul spatiului lumii in care traim, care devine celalalt. Dar, redusa la delimitarea pur spatiala, opozitia nu ar avea nici un sens. Toate spatiile inchise, ca e vorba de primarie, de un spital, de o biserica sau de universitate (ca sa iau exemple intimplator imediate), se opun spatiului deschis al miscarii noastre cotidiene sau altor spatii, inclusiv inchise, familiare noua, diurne, nocturne.

Muzeul are, prin urmare, ceva in plus. Pietatii unui sentiment spatial aparte, acela al izolarii, daca nu cumva chiar al desprinderii de palpabilitatea spatialitatii noastre externe, cotidiene, i se adauga o a doua dimensiune interioara, la fel de pregnanta. Caci te incearca, intrind intr-un muzeu, ca si atunci cind iesi din el, si un alt sentiment la fel de material ca lumina ori umbra. Ai senzatia ca spatiul rupe un timp, il izoleaza sub ochii tai, il incremeneste. E ca si cum, pe o scena goala complet scufundata in intuneric, s-ar aprinde brusc, sus, un bec. Atunci, ca martor, poti realiza simultan doua lucruri: ca scena e toata scufundata in intuneric; si ca doar conul de lumina desfacuta sub bec te convinge, ori poate sa te convinga, privindu-l, ca exista ceva dedesubtul lui. Timpul devorat de spatiu, spatiul inghitit de timp. O reciproca anulare consubstantiala, esenta a sacralitatii, conditie dubla a perceperii ei.

Sentimentul pasilor dintr-o sala de muzeu, ca si sentimentul ruperii unei felii din timp sub o lumina brusc aprinsa, le-am incercat si eu trimitind catre dumneavoastra, de pe blancul foii periodic nein