La inceputul lui octombrie 2004 ma aflam la Paris, inclus in virtejul unui eveniment neobisnuit de comemorare a 20 de ani de la disparitia lui Michel Foucault, de fapt de masurare a actualitatii („aplicabilitatii“) crescinde a instrumentelor de gindire produse de catre el. Conform „draftului“ initial, la acest maraton filozofico-artistic de 24 de ore (conferinta mea, de pilda, a avut loc, intr-un du-te-vino de nedescris, la ora 2 noaptea!) ar fi trebuit sa participe, alaturi de multi alti renumiti intelectuali ai actualitatii, si Jacques Derrida. Acesta insa nu numai ca nu a putut sa participe, dar a reusit chiar sa zguduie actualitatea, aducind, tragic, filozofia pe paginile intii ale ziarelor si in deschiderea telejurnalelor murind (la 9 octombrie). Era, de mai bine de un an, grav, incurabil bolnav.

Ciprian Mihali, animator si complice neobosit, a avut imediat ideea ca exact la un an de la disparitia lui Derrida sa organizam, la Bucuresti, un colocviu international despre el. Eu am sugerat sa depasim imaginea consacrata, de dictionar si revista, despre Derrida, focalizindu-ne asupra interventiilor sale etic-deconstructive in sfera politicului si a politicii din aproximativ ultimii zece-cincisprezece ani. Adica sa-l actualizam pe Derrida pornind chiar de la deconstructia actualitatii, de la deconstructia in si ca actualitate.

Despre deconstructia politicului si a politicii, prin politica insasi, fusese, mediat dar irezistibil, vorba in intreaga opera a lui Derrida. In intreaga istorie, numai politici ale adevarului si de adevar – filozofia insasi, in fundamentele ei ineliminabil metafizice. Pretutindeni, „treceri la limita“, „fugi inainte“, „lovituri (conceptuale) de forta“, saturari si suturari, performari obturante ale adevarului, separari, excluderi si ierarhizari – temeliile si temeiurile insesi, fragilizate prin nebunia constructiei, a zidiri