Printr-un răspuns la întrebarea simplă "care sînt vocile critice pe care le apreciaţi?", cunoscutul regizor Alexandru Tocilescu mi-a dat, recent, cheia problemei pe care nu întîmplător o ridică astăzi revista Dilema veche - starea criticii. El a spus că i-ar plăcea să-l judece în continuare Valentin Silvestru şi abia apoi, cu regretul că acesta nu mai există, a dat cîteva exemple - puţine - dintre criticii încă în viaţă. Aceste nume nici nu mai contează, de vreme ce regizorul nu le-a pomenit pe ele mai întîi, ci a dat glas regretului că adevărata autoritate critică, în cazul de faţă Valentin Silvestru, nu mai există. Răspunsul lui Alexandru Tocilescu vine să confirme ceea ce unii au diagnosticat mai de mult, anume "sindromul absenţei autorităţii", resimţit foarte acut, cel puţin în spaţiul teatral. Starea criticii de teatru de la noi e dezastruoasă pentru că tot mai mulţi reprezentanţi ai acestei profesii practică tehnica "discursului parazit", înfundîndu-se pe drumuri lăturalnice, în loc să aprecieze cu inima deschisă, fără idei preconcepute, ceea ce văd pe scenă. Unii ştiu înainte de intrarea în teatru ce spectacol vor vedea, iar dacă ce văd pe scenă îi contrazice e vai şi amar. Alţii lasă interesele personale sau de grup să primeze cînd analizează o producţie, sau îi acuză pe ceilalţi, preventiv, că fac asta. Sînt şi unii maeştri "împăciuitorişti", care nu vor să supere pe nimeni fiindcă toată lumea munceşte mult pînă să facă un spectacol, iar munca trebuie apreciată, chiar dacă e depusă în zadar. Mai nou, sînt unii care încearcă să iasă din anonimat introducînd criterii ideologice pure în critica de teatru. Deşi pare o aberaţie, s-a găsit cineva şi la noi, după ultima Gală UNITER, să susţină corectitudinea politică drept criteriu de analiză a spectacolului, într-un moment în care aceasta e contestată pînă şi la ea acasă. Dacă ar fi reuşit doar să pună încă o cără