M-am săturat să alerg, pentru a obţine viză de intrare într-o ţară care este în Uniunea Europeană, dar nu este în grupul Schengen, între felurite instituţii şi birouri care să-mi elibereze felurite dovezi şi adeverinţe cum că eu sînt eu şi cum că nu am gînduri urîte nici în general, nici legate de acea ţară în special (de parcă ar putea şti cineva ce gînduri am, de fapt)! M-am săturat să mă hurduc cu bagajul, la 5 dimineaţa, prin gropile de pe lîngă Piaţa Unirii, în aşteptarea problematică a unui autobuz către aeroport (controloarea de trafic, consultată cu o zi înainte, a răspuns textual: "Pe la şi jumate zic io că pleacă primu', mai devreme nu cred să fie vreunu'"), pentru că zborurile cu ore de plecare mai decente costă sensibil mai mult (or deconta ăia... dar dacă nu decontează?) şi pentru că de la mine de-acasă pînă la Otopeni un taxi ia aproape un milion de lei! M-am săturat să-mi văd conaţionalii, pe aeroportul de escală, stînd blînzi la rînd la ghişeul "Tranzit", spre mirarea treptat exasperată a operatoarei, care, după ce a comunicat primelor zece persoane, în şoaptă, că au deja OK-ul pe bilet, a strigat spre toată coada, într-o engleză aproximativă, dar net dispreţuitoare: "Romanians no need this!" (degeaba fac pe nebuna, m-am dus şi eu după ceilalţi, la ghişeu: dar dacă totuşi trebuie vreo ştampilă? dar dacă apare cineva şi mă ia la întrebări? dar dacă...?)! M-am săturat să-mi recunosc compatrioţii, pe orice aeroport din lume, după privirile jinduitoare aruncate spre vitrine şi galantare, spre micile baruri deschise, unde oameni ca ei, ca noi, ca mine - mănîncă sandvişuri, beau cafea şi frunzăresc ziarele în aşteptarea îmbarcării, după sumedenia de sacoşe obosite pe care le ţin grijuliu lîngă genunchi, cînd se aşază temători (o fi voie?) pe banchetele mai confortabile, după pungile de la "Duty-free" din care cei mai bine îmbrăcaţi arată cu mîndrie către pr