Mă obsedează solsolsolmibemol, de cînd l-am văzut pe Enescu, la Ateneu, gîrbovit, "atacînd" energic "a cincea". Mă urmăreşte motivul principal - spasmul cel mai melodios auzit vreodată - din fantezia în fa minor a lui Schubert, la patru mîini, cele ale lui Radu Lupu şi Murray Perahia. Mă trezesc dimineaţa, bărbierindu-mă, cu Yves Montand, "J'aime flâner sur les grands boulevards". Mă fibrilizează din cînd în cînd, din gînd în gînd, "Ia-mă la braţ şi spune-mi tu"... Mă ia cu tremur sub pleoapă - "nimic grav", decide doctorul - "Yesterday" al ştii tu cui. Mă furnică - din nimic - "Besame, besame mucho" combinat cu "Lady be good". Mă înjunghie "con delicatezza" Cherubinul pătimind în faţa Contesei. Mă păleşte un dor după Scarlatti, domnul Scărlătescu al lui Caragiale, şi îl prind imediat pe drumul dintre casă şi chioşcul de ziare. Mă lasă perplex (adjectiv consacrat de dl Pleşu) un vals briant al lui Chopin, masacrat într-o casă veche, ori de cîte ori merg pe o stradă de lîngă Gară, în plimbările mele matinale pentru a-mi trata claudicaţia intermitentă de la piciorul drept. Mă strînge tare între ochi - ca să ucid o lacrimă inadmisibilă - uvertura la Tannhäuser pe care o dirijam în faţa patefonului, cînd părinţii mei nu erau acasă. Mă simt de o inteligenţă intermitentă îngînînd îndelung "Sîrba în căruţă" cu Grigoraş Dinicu în rolul principal. Mă bine dispune "Amorul e un copil pribeag" şi, în crescendo, mă înveseleşte că Nietzsche a putut prefera Carmen ca alternativă la Wagner. Îmi dă avînt, în lupta cu claudicaţia, "Invitaţia la vals" a lui Carl Maria von Weber, pe care o ştiu pe dinafară, ca pe Traviata. Mă folosesc nu o dată de "dublul" lui Bach pentru a mă pune, cum se cuvine, în paranteză. Mă întorc la mine însumi programîndu-mi pe cortexul auditiv cîntecul lui Sam din, desigur, Casablanca . Mă îmbărbătez, în lift, plecînd la redacţie, cu "aria spadei" din Trubadur