În doi ani de talk-show TV, am făcut cîteva constatări pe care, dacă nu s-ar fi întîmplat experienţa televiziunii, mi-ar fi fost greu să le adun de pe margine. Cîteva dintre ele sînt dureroase, altele bizare, unele amuzante, dar cele mai multe consonante cu ţara şi felul nostru de a fi. N-avem, cu toată bunăvoinţa producătorilor, mai mult de 170-180 de figuri ale vieţii publice aducătoare de rating. Şi nu vorbesc despre audienţe uriaşe, ci de unele de bun-simţ, în stare să te ţină pe linia de plutire a contractului încheiat cu staţia TV. Cum se traduce asta? Simplu: dacă ai un talk-show de luni pînă joi, cu un singur invitat pe seară, eşti obligat de realitate să aduci cele 170-180 de figuri publice cam de două ori pe an în studio. Iar dacă ai o emisiune-dezbatere cu doi, trei sau chiar mai mulţi invitaţi, lucrurile se complică tare; pe unii dintre ei ajungi să-i vezi mai mult decît pe rudele din provincie, adică şi de zece ori pe an. Ceea ce, să recunoaştem, chiar şi pentru un jurnalist din România e, uneori, prea mult. Invitaţii de la talk-show-uri alcătuiesc o lume ciudată, cu bădărani şi inşi de bun-simţ, timizi şi tupeişti, papagali şi oameni de onoare. Unii vin la emisiune ca şi cum ţi-ar face un favor, alţii te înnebunesc cu telefoanele, cerîndu-se invitaţi, cîţiva, foarte puţini, par să priceapă că nu vin pentru tine, ci pentru public. Timpii morţi de dinainte de emisiune şi din pauzele publicitare sînt de groază. Nu poţi aborda subiecte care urmează a fi discutate pentru că nu mai au nici un haz la a doua mînă şi pentru că e foarte greu să te prefaci uimit de o declaraţie "în exclusivitate şi în premieră" pe care ai mai auzit-o o dată cu zece minute înainte de intrarea în direct, la o cafea în biroul de protocol. Este motivul pentru care prefer să trăiesc cu spaima că invitatul nu va ajunge la timp în emisiune, decît să fiu nevoit să inventez subiecte neutre