Eu nu fac critică de artă. Sau nu-mi propun, dar iese ceva care poate fi înregimentat la critica de artă. Bineînţeles, nu e nimic original în a pleca din divizia armată a criticii şi a intra între muritorii care doar vizitează expoziţii (şi se feresc de vernisaje). A, de fapt nici termenul expoziţie nu e satisfăcător: eu îmi petrec anumite momente din zi în spaţii care propun alte sensuri decît cele tocite, uzuale, plictisitoare. Am ajuns într-o vreme să văd artă peste tot: am rămas surprins de tălpile desenate pe scările rulante la metrou. Mă pregăteam să fac un subiect, să investighez, să aflu cine-i director de imagine la metrou, dacă există studii, dacă artiştii au colaborat, care, etc. Asta, desigur, după ce Vlad Nancă mi-a explicat că tălpile nu sînt semnul unor artişti pregătiţi de 2020. Că vreo trei zile am zis că revoluţia culturală a început mai devreme şi eu, ca de obicei, rămîn pe dinafară. La început nu scriam niciunde. La un moment dat, George Onofrei m-a pus să-i scot subiect pe actualitate pentru Suplimentul de cultură. Mi-am ros unghiile creativ vreo zi-două şi am găsit: să scriu despre subiectele care sînt tratate aiurea în presă. Nu prost, nu prost informat, nu în scîrbă, ci acele subiecte care provocau treceri pe alături. Acele subiecte care nu captau atenţia. Şi într-o cultură făcută după chipul şi asemănarea literaturii, artele vizuale sînt nedreptăţite. Cred că mai mulţi am simţit asta în ultimul an, pentru că accentul se mişcă spre ele acum. Sînt dinamice, sînt accesibile, aşa cum îmi place să zic (dacă mă autocitez pot intra în Academie, nu?): acesta este regimul democratic în care mă simt cel mai bine. Deja plaja s-a extins, cred că în jumătate de an mă apuc de operă. Prefer un discurs la persoana I. Prefer să scriu în alţi termeni decît cei estetici. Pentru mine nu mai există frumos, urît, brut, plăcut/neplăcut, armonios, definitiv, formă,