La sfîrşit de veac XIX, Regatul Unit îşi trăia din plin ambiţiile identitare, în stil de mare cuceritor. Unii insulari reglementau politic capriciile exploziei demografice şi dozau financiar aspiraţiile revoluţiei industriale; alţii descopereau - acasă - temperaturile înalte ale febrei sportive şi riscurile avîntului misionar, peste hotare. Lumea întreagă părea să trăiască vremuri mai făţişe. Eroarea nu era tratată eufemistic. Valorile civilizaţiei creştine erau articulate într-o limbă cu vocaţii hegemonice. Conduşi de regina Victoria, britanicii îşi încredinţau nu doar copiii, ci fiecare maternitate, spital, ospiciu, vapor, colegiu academic sau staţie de tren unui patron spiritual. Purtînd un nume de sfînt serbat în calendarul Bisericii, acest mijlocitor ceresc lua în ocrotire noile locuri publice, umanizînd astfel saltul tehnologic al societăţii în plin neprevăzut. Vibrînd sub pulsul celor mulţi chemaţi, riturile de trecere ale urbanităţii rămîneau în custodia celor puţini aleşi. Cei din urmă moşteniseră acest drept. Călătoria lor pămîntească se sfîrşise cu bine. Încununaţi divin, sfinţii îşi ofereau acum protectoratul. Acest adevăr a fost, timp de secole, piatră de temelie în edificiul complicat al pietăţii anglicane. Chiar fascinaţi de cele mai futuriste combinaţii artistice, inginerii Londrei victoriene n-ar fi îndrăznit să conteste o asemenea evidenţă. Sîntem undeva către 1870, într-un loc impozant, primitor şi foarte sigur. Clădită la doar cîţiva paşi de marea intersecţie feroviară King's Cross, gara St. Pancras era consacrată memoriei unui mucenic creştin. Un gest firesc, în linia unei tradiţii contestate totuşi pe continentul european: mai ales, peste mînecă. Era totuşi prea devreme pentru ca amnezia sau indiferenţa religioasă să fi putut face casă bună cu domeniile valorice ale coroanei britanice. Pentru cei mai sofisticaţi universitari, nominalismul nu era