Europenii l-au urmărit pe preşedintele Bush poticnindu-se în faţa morţii, a distrugerii şi a haosului aduse de uraganul Katrina în New Orleans şi unii nu s-au putut abţine să se bată pe umăr şi să-şi spună: "Mulţumim lui Dumnezeu pentru solidaritatea noastră socială". Toţi europenii - nu numai cei de stînga - au fost şocaţi şi revoltaţi de ceea ce Katrina a demonstrat, şi anume că nu există o limită inferioară pentru săracii Americii. Dar această sensibilitate şi această îngrijorare sînt autosuficiente pentru că permit europenilor să treacă uşor peste problemele reale pe care le au acum din cauza mult lăudatei solidarităţi sociale. În timp ce doctrina europeană a solidarităţii sociale propovăduieşte echitatea şi egalitatea, ea maschează totuşi o "societate a iniţiaţilor" care este în mod spectaculos nedreaptă la limita superioară a veniturilor. Elitele statului social au parte de cei mai buni doctori, cele mai bune locuri la concerte, cele mai bune apartamente în cele mai bune cartiere, şi aşa mai departe, din cauza refuzului încăpăţînat al Europei de a utiliza preţurile şi mecanismul pieţei pentru alocarea bunurilor importante şi a serviciilor. Celor din afara acestui cerc al iniţiaţilor le este dificil să concureze atunci cînd "cine ce obţine" depinde de legătura cu anumiţi oameni. În mod surprinzător, atitudinea faţă de elite în Europa s-ar putea să nu fie foarte diferită de cea din America. America îşi favorizează elitele acordîndu-le reduceri de taxe pe venit. Europa favorizează elitele împingîndu-le în fruntea listelor de aşteptare şi acordîndu-le scutiri de taxe pe capital. Chiar dacă situaţia ruşinoasă din New Orleans nu ar putea apărea în Europa, solidaritatea socială europeană nu-şi atinge obiectivele faţă de grupurile sociale cu venituri mici, care nu beneficiază suficient de pe urma creşterii economice. Aceasta este probabil slăbiciunea cea mai evidentă a