După două luni şi jumătate, m-am mutat înapoi în vechea mea casă, în care, înainte de renovări, locuiam deja de opt ani. Senzaţia, după orice renovare, mai ales dacă nu eşti obişnuit cu schimbările dese, şi, de fapt, nu-ţi plac schimbările, nu este una prea plăcută. Mai curînd una ciudată, incertă: nu-ţi vine să crezi că acea locuinţă, bine dotată cu gresie, faianţă, parchet ("concepte" pe care, deşi le-ai folosit din plin, nu prea le-ai înţeles), cam ca în reclamele la nu ştiu ce credite, este aceeaşi cu vechiul tău bîrlog, în care te refugiai de lumea dezlănţuită. Termenul de "bîrlog" este - cred - mai potrivit cu ceea ce a însemnat pentru mine, pînă acum, o locuinţă: o vizuină afectivă, în care să mă pot retrage fără să-mi pese de ambiţii deşarte sau gripe aviare şi în care îmi pot stoca liniştită trecutul de care îmi pasă. Desigur, cu comodităţile de rigoare, fără de care nici un om respectabil al secolului XXI nu mai poate merge înainte: căldură, apă caldă, filtru de cafea, DVD player, cablu şi Internet. Acum, casa nu se mai integrează la fel de bine în categoria de bîrlog afectiv, ceea ce mă nelinişteşte: multe din lucrurile vechi au fost aruncate, iar din cele păstrate o mare parte sînt în saci misterioşi, la care se ajunge cu greu. Plus că acum totul a fost conceput pe principiul funcţional, care te ajută să foloseşti eficient fiecare piesă de mobilier şi dispozitiv tehnic. Un principiu binevenit, dar care, pe mine, personal, mă sperie, venind în contradicţie cu modul de organizare a tuturor caselor în care am locuit pînă acum. Cea în care am stat cel mai mult, în copilărie, a fost un apartament de bloc cu două camere de pe Şoseaua Giurgiului: practic, casa copilăriei mele. Acel apartament a devenit prototipul meu de locuinţă şi, cînd a fost vorba să mă mut de la bloc, la casă cu curte, mi s-a părut de neconceput: decreţel de-al lui Ceauşescu, născut încartir