Dacă arta este o călătorie - după cum o asemăna filosoful american Elbert Hubbard - consumatorului îi revine, automat, statutul de turist, iar criticului - cel de călăuză. Cine şi de ce îşi tocmeşte ghid? Cum îţi alegi ghidul? Cine se încrede în propriile instincte şi abilităţi de explorator şi cine se lasă pe mîinile călăuzelor? "Consider necesară critica literară." Primul răspuns a venit prompt dintr-o ceainărie bucureşteană (la ora la care ceaiul primeşte încă o reducere de 20%), de la o doamnă cu un poncho viu colorat. "Nu neapărat pentru descifrarea unor simboluri - am totuşi pretenţia că măcar atît reuşesc şi eu de una singură, dar pentru că nu-mi permit să citesc tot ce apare... şi aici nu vorbesc numai de buzunar. Timpul este cel care nu îmi permite să alerg eu să descopăr valoarea. Pentru asta spun că trebuie să existe criticul. Cînd îmi cumpăr o carte, o aleg în primul rînd după faimă." (Într-adevăr, o domnişoară vînzătoare din Romană îmi schiţase mai de mult şi dintr-o singură propoziţie, importanţa criticului, spunîndu-mi că "se caută mai ales cărţile la care se face publicitate".) Dar dacă alegi cartea după faimă, cum alegi faima? În cuvîntul cui te încrezi? Un alt "turist" într-ale artei împarte "ghizii" în două categorii: Inumanii "pe care trebuie să îi asculţi cu dicţionarul lîngă tine", cei care se pot referi şi la un basm de Creangă ca fiind "ceva exhaustiv şi meta-mai-ştiu-eu-cum...", şi Umanii, cei care "vor într-adevăr să ofere nişte informaţii despre carte sau spectacol şi nu să-şi impună neapărat cultul propriei personalităţi". Cine sînt însă, concret, "umanii" şi "inumanii"? Întorcîndu-mă la ceainărie, dau doar de răspunsuri evazive. Cronicile se citesc, se folosesc ideile şi teoriile, nu se cunosc însă şi numele proprii, cei care le semnează, nu se cunoaşte şi nu se urmăreşte o anumită semnătură. O doamnă profesoară universitară şi o doamnă b