Dacă pe banner-ul publicitar care a împînzit Bucureştii la premiera ultimului film semnat de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu ar fi scris "un film de dragoste" - mare parte din public s-ar fi declarat contrariat. De acord, Moartea domnului Lăzărescu e un film despre singurătate, despre (lipsa de) compasiune, despre dezumanizare şi moarte. Poţi să-l "citeşti" totuşi ca pe un film de amor, dînd de perete uşa abia întredeschisă de şlagărul sacadat şi patetic al "Pîslăriţei": "Cum e oare? / Cum e oare? / Cum e oare dragostea?"? Sau e o lectură la fel de hazardată precum a celor care au ales cheia de lectură a criticii sociale? La urma urmelor, dacă citim "Simpozionul" lui Kundera din Ridicole iubiri ca pe-o critică a sistemului medical cehoslovac, de ce n-am citi şi Moartea domnului Lăzărescu ca pe-o acerbă satiră a sistemului medical românesc de tranziţie? Şi la Kundera, spitalul, camera de gardă sînt "duşumeaua unei scene pe care nu se întîmplă absolut nimic", şi la Kundera personajul principal are o legătură directă cu moartea, în sensul că "ia tot"... Ce se întîmplă însă într-o seară - care-ar putea fi ultima - din viaţa domnului Lăzărescu, un bărbat de 63 de ani, singur, dar mai ales fără aparţinători, trăind "cu trei pisici într-un bloc cu vecini care nu iubesc animalele" şi consolîndu-se chimic cu Mastropol, o băutură manufacturată din alcool pur şi zahăr ars? Se întîmplă că singurătatea asumată şi demnă a domnului Lăzărescu intră pe mîna celorlalţi: întîi a vecinilor, la care apelează pentru un medicament şi apoi a serviciului de ambulanţă care, printr-un mic miracol, îl transportă la spital. Miracolul se subţiază însă în faţa fatalităţii: nici un spital nu-l primeşte pe pacientul mirosind a Mastropol, pînă spre dimineaţă, cînd omul e internat, operat, delivrat. Ce-are această poveste cu iubirea? În periplul său nocturn, Lăzărescu Dante Remus trece prin toate bolg