- Era un tip, de pildă, care îşi abandonase studiile şi intrase şofer de camion - e o meserie foarte cerută, grea, dar bine plătită. Cîştiga bine şi era mulţumit. Pînă cînd asistenta socială l-a luat în evidenţele sale ca fiind o problemă socială. - Păi, de ce? - Décrocheur! - Ce-i aia? - Adică a decroşat de la şcoală, şi-a întrerupt studiile - şi asta e foarte prost văzut aici în Canada, imediat îţi trimit intervenantul social să te ajute să revii pe drumul cel bun. Cînd am mai venit şi eu să-i iau un interviu, a intrat în panică de tot. Nu ştia de ce fac interviul cu el, că e vorba de o cercetare şi, după discuţii, m-a întrebat, speriat, ce părere am, dacă a ieşit bine, ce o să se întîmple cu el? Degeaba i-am spus că eu n-am nici o treabă cu el, a rămas convins că asta-i vreo regulă de confidenţialitate şi că viaţa lui depinde de raportul meu... - Dacă-i spune deci "intervenantul" ăsta, cum îi zici tu, că este o problemă socială, a încurcat-o, chiar dacă el era convins pînă atunci că a reuşit în viaţă! - A, da, fără această recunoaştere oficială eşti mort aici! Trebuie să intri în sistem... - Acum îi înţeleg eu pe maramureşenii mei! - !? Am avut brusc o revelaţie. Vorbisem pe îndelete, în pauza colocviului, cu Laurence despre problema recunoaşterii, avînd aceeaşi referinţă inaugurală la "teoria recunoaşterii" a lui Ricoeur, menită să completeze, într-un fel, teoriile curente ale cunoaşterii. Eram amîndoi de acord asupra nevoii şi importanţei recunoaşterii pentru toate soiurile de emigranţi, dar de abia acum, vorbind cu Mircea, înţelegeam cu adevărat sensul propriu, personal, existenţial şi dramatic al acestei nevoi. Pe de o parte, orice stat, orice administraţie au nevoie să-şi categorizeze supuşii, trebuie ca, într-o lume a mobilităţii planetare, să-i "recunoască" pe ai săi şi să-i aşeze la locul lor pentru a-i putea guverna. Ca pe vremuri, în imperiile coloniale,