Cu toată fascinaţia pe care o resimt de la vîrste timpurii faţă de critică (literară & românească), trebuie să mărturisesc că în paralel cu ea se dezvolta şi o suspiciune: era puţin prea impresionistă pentru gustul meu. Concluzii care mă dădeau pe spate, o îngemănare constantă cu filosofia, dar şi o literaturizare a ei în proces, fraze care curgeau ca laptele şi mierea laolaltă, metaforizare masivă, dar argumentele nu erau tocmai consistente sau coerente. În timp, după ce încercasem şi eu prin liceu să fac analize care să ţină frîiele literaturii şi ale filozofiei, m-am prins că acei clasici ai criticii româneşti, citeşte interbelici, pe care îi prizam cu atîta fervoare, se aflau de fapt într-o dilemă: pe de o parte, internalizaseră complet propoziţia lui Hugo cum că "literatura reprezintă carnea, iar filosofia - oasele", pe de alta, se bazau mult pe intuiţie, în sensul că mînuiau filosofia niţel urechist în analizele lor. Mai exact, rămînînd în termenii lui Hugo, mulau oasele după carne, nu viceversa. Or, în contextul contemporan al criticii, această dilemă începe să arate, pentru tînărul critic, cam ca muncile lui Hercule. Pentru că în ecuaţie începe să intre şi asaltul criticii actuale de tip anglo-saxon. Căreia merită să-i fac un crochiu: analitică la sînge, cu precizarea cadrului politico-ideatic din primul paragraf - (post-colonialist, feminist, psihanalitic etc.), fără, nu se poate, estetic pur nu se găseşte în natură - la care se adaugă o definire a conceptelor pe care le utilizezi. În paranteză fie spus, dacă faci critică de întîmpinare, mai poţi cît de cît să eviţi acest model, imperativ în alte cazuri, de la un articol pînă la o lucrare de doctorat sau un eseu. Aşa că tînărul critic se găseşte într-o situaţie similară unui compozitor de parfumuri: îi va ieşi critica în măsura în care nimereşte proporţiile de scriituri critice. Şi nu în ultimul rînd, propor