Există universităţi americane care au luat, discret, măsura de a preda gînditori precum Nietzsche sau Cioran numai în semestrul de primăvară, pentru că ideile lor, prizate de un spirit tînăr în plină toamnă, cresc probabilitatea gesturilor suicidare. Întîlnirea cu Tratatul de descompunere sau cu Genealogia moralei într-un anotimp bacovian ar putea împinge un tînăr depresiv spre gesturi tragice. Mi-am adus aminte de alungarea în primăvară a lui Nietzsche şi Cioran citind într-un ziar central sinteza jurnalistică intitulată "Cele mai nocive cărţi din cultura românească" (în Cotidianul din 19 octombrie a.c., pp. 16-17, sinteză semnată de Alexandra Olivotto). Am citit de două ori materialul publicat sub acest titlu şi am închis ziarul cu un sentiment adînc şi amestecat. De foarte mic, am fost învăţat să respect cărţile. Aşa că, acum, mi-e greu să cred că aceste file de hîrtie, legate între ele astfel încît să fie accesibile numai prin răsfoire (o palpare cu buricul degetului arătător de o senzualitate inegalabilă, unde mai pui că, înainte de a atinge colţul paginii, unii umezesc între buze vîrful degetului!), sînt periculoase. Fireşte, periculoase ar putea fi ideile din ele; aura care înconjoară fiecare carte în parte ar putea fi otrăvită sau benefică, usucă sufletul şi închide gîndul sau dimpotrivă. Mă simt, mai degrabă, de partea acelor critici, citaţi în articol, care cred că nu există cărţi periculoase în sine, ci lecturi care fac cărţile periculoase. Cu alte cuvinte, autorul are un grad relativ scăzut de periculozitate, scriind o carte. Hitler, ca autor, e pur şi simplu inept. A devenit un monstru făcînd politică şi război şi nu scriind cărţi. Aşa că Mein Kampf este astăzi de două ori de necitit - o dată din cauza tîmpeniilor pe care le cuprinde, dar mai ales pentru că ne aminteşte de una dintre cele mai tragice prăbuşiri ale umanităţii. Vedeţi, ne aminteşte, ne evo