Casele cu povesti. Basmele romansilor sunt desenate pe case. . Povesti colorate, pline de personaje fantastice.

Un sat in lumina lunii

Alb. Galben. Rosu. In lumina galbuie a lunii, culorile se preling pe fatadele caselor ca niste umbre. Umbre colorate. Eu nu mai fac nici macar un pas. Am ramas nemiscat in mijlocul piatetei. In jurul meu sunt casele astea pictate fabulos. Imi cobor privirea. Piatra cubica straluceste si ea in lumina lunii. Piatra langa piatra, cub langa cub, de un gri inchis. Slefuit de trecerea a milioane de pasi. Pietre asezate in semicerc, cu firicele de iarba care au reusit sa tasneasca printre ele. Ce sa fac? Sa imi mai ridic inca o data privirea? Oare casele pe care tocmai le-am vazut sunt adevarate? Poate e din cauza noptii, a oboselii, a miilor de kilometri facuti din Romania pana aici, in Scuol, primul sat romans din Elvetia in care ne-am oprit. Privesc din nou. Incet, respirand profund aerul umed al noptii, ca si cum daca va fi adevarat, sa pastrez in minte toate detaliile unei minuni, de la taria aerului la culoarea lunii si a caldaramului. Si este adevarat! Casele sunt tot aici! Ochii inca nu se pot obisnui. Privirea fuge de la o fatada la alta. Inca nu vad detaliile, grabit sa ma uit de jur imprejur. Casa galbena cu ferestre albe, alba cu ferestre roscate, gri cu ferestre albe. Imi rotesc privirea. Prin intunericul luminat de luna, incep sa ajunga la mine detaliile. Cismeaua de piatra susura si este singurul sunet al pietii. La o fereastra, vapaia unei flori pictate in rosu. O poarta de lemn brun impodobita cu albul unei tulpini incolacite misterios. Un soare cu ochi, gura si nas. Animale fantastice alearga pe zidurile caselor. Ferestre ca niste ochi curiosi care ma privesc. Ferestre asimetrice, mari, mici, puse parca la intamplare. Sunt case, dar atat de diferite... Impodobite, pictate. Din ghivece se revarsa peste